Pentru Cătălin, lumea înseamnă micul dormitor în care locuieşte, părinţii care au grijă de el până la sacrificiu şi puţinii prieteni care, din când în când, îi trec pragul cu o vorbă bună. Din viaţa de afară, bărbatul poate ghici doar ceea ce fereastra îi îngăduie: o bucată mică de cer, vârfurile copacilor şi blocul anost de vizavi. Un tablou monoton pentru cei mai mulţi dintre noi, însă o adevărată desfătare pentru cel pe care viaţa l-a obligat să se mulţumească cu aproape nimic.
Deşi născut un copil normal, viaţa lui Cătălin Micu s-a schimbat radical la doar patru luni. Suspect de meningită, bebeluşul a fost internat pentru tratament la Spitalul de Copii Galaţi. A fost de ajuns o singură injecţie făcută în coloană de un medic neatent, pentru ca măduva spinării să-i fie iremediabil afectată. Deşi de la momentul nefast au trecut mai bine de 38 de ani, Cătălin se întreabă şi acum cum ar fi arătat viaţa lui dacă greşeala medicală nu s-ar fi produs. Pentru că ideea de malpraxis nu era cunoscută la acea vreme, părinţii au ieşit nedumeriţi, dar totodată resemnaţi pe poarta spitalului. Abia când timpul a trecut şi alţi copii începuseră deja să meargă, diagnosticele de tripareză spastică, hidrocefalie şi encefalopatie infantilă au început să capete conotaţii dramatice.
O viaţă de spectator
"A durat mult până când ne-am obişnuit cu ideea. Am sperat tot timpul că, odată cu trecerea anilor, copilul meu îşi va mai reveni, că tratamentele vor mai avansa. Acum, însă, simt că timpul trece împotriva noastră. Atât eu, cât şi soţul îmbătrânim şi ne va fi din ce în ce mai greu să-l îngrijim aşa cum trebuie”, explică mama sa.
Dacă în timpul copilăriei şi a adolescenţei şi-ar fi dorit să poată juca fotbal, Cătălin a fost nevoit să se mulţumească cu postura de simplu spectator. “De fapt, spectator am fost mai la toate întâmplările prin care trece orice om normal până la vârsta mea (38 de ani - n.r.)”, spune el. Pentru că medicina actuală nu a găsit încă un leac la suferinţa sa, trebuie să se mulţumească doar cu tratamente paliative şi cu speranţa că autorităţile din România vor acorda cândva atenţia cuvenită acestei categorii de pacienţi. "Când eram mai tânăr, puteam să cobor şi să urc scările ţinându-mă de bară. Chiar dacă era greu, aveam totuşi puţină autonomie. De câţiva ani, însă, abia dacă îmi mai pot îndoi picioarele. Nici cu nevoile personale nu mă mai pot descurca", mai spune bărbatul.
Împreună, putem să-l ajutăm
Dacă în privinţa unui tratament miraculos, Cătălin şi părinţii săi nu-şi mai fac iluzii, rămâne problema cât se poate de stringentă a izolării. Pentru că blocul în care locuieşte este foarte strâmt, nu se poate construi o cale de acces pentru scaunul cu rotile. Singura şansă a lui Cătălin de a ieşi din casă este un lift exterior, care să-i permită să coboare şi să urce. Deşi însemnată, investiţia nu este una imposibilă. Dacă ar reuşi să strângă suficienţi bani, tatăl lui Cătălin spune că există firme disponibile să facă o astfel de lucrare. Nici cu avizele de la Primărie nu ar fi o problemă.
Dacă povestea lui Cătălin v-a mişcat şi consideraţi că puteţi să-l ajutaţi sau dacă doriţi să lăsaţi pur şi simplu o vorbă de încurajare vă rugăm să ne contactaţi la adresa redacţiei (str. Domnească, nr. 68, tel: 0236/460.620) sau la numărul de telefon 0731.331.010.
De asemenea, în cazul în care cunoaşteţi şi alte poveşti de gălăţeni aflaţi în nevoie, vă rugăm să ne anunţaţi!
