Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Claire Bignal Melinte a venit în România în urmă cu şapte ani, adusă de dragostea pentru copii. A aflat de suferinţele pruncilor de la noi de la 13 ani, când televiziunile internaţionale transmiteau ştiri despre micuţii oropsiţi din spitalele şi orfelinatele comuniste şi de atunci şi-a dorit mereu să ajute. De la simplu voluntar venit pentru scurt timp la Nicoreşti, unde funcţiona o casă de ajutor pentru copii, acum este preşedintele fundaţiei „Bunul Samaritean”, pe care o conduce alături de soţul său, Ionel Melinte. Peste 140 de copii şi tineri din Nicoreşti îi sunt recunoscători englezoaicei pentru că îi ajută să spere că într-o zi îşi vor putea depăşi condiţia de fii ai unei comunităţi rurale guvernată încă de mentalităţi rudimentare.
- Cum aţi ajuns în România?
- Am venit în România, la Nicoreşti, acum şapte ani, ca voluntar, pentru câteva săptămâni. Connor, sponsorul nostru din Irlanda, mi-a propus atunci să rămân pentru un an, să conduc această casă. În acest timp, am luat nişte copii în plasament, iar în acel interval părinţii lor au murit şi noi ne-am gândit să facem o casă pentru copiii aceştia.
- Ce ştiaţi despre ţara noastră înainte de veni aici?
- Aveam 13 ani când a fost revoluţia în România şi am văzut multe ştiri despre copiii din spitale. Am fost impresionată de copii, dar atunci nu puteam să fac nimic. Am făcut şcoala, facultatea, am mai muncit şi apoi am avut ocazia să vin la Nicoreşti şi să lucrez cu copiii.
- Care au fost primele impresii despre România?
- Când am ajuns în Nicoreşti, am avut un şoc. Am văzut atâţia oameni fără curent electric, fără apă, cu case foarte simple. Am fost surprinsă să văd câţi copii au părinţii plecaţi sau că sunt familii cu mulţi copii care nu au mâncare, nu au haine. În timp, mi-am dat seama că trebuie să fii mai dur, că nu puteam să plâng de fiecare dată când mă loveam de aşa ceva.
- Ce v-a plăcut la Nicoreşti?
- Este foarte frumos. Eu m-am născut şi am trăit la oraş, dar aici, la sat, e foarte frumos. Păsări, animale, pe uliţe, în curţi, e pitoresc.
- Cum v-aţi cunoscut soţul?
- L-am întâlnit aici, la fundaţie. Ne-am cunoscut în decurs de un an, ne-am plăcut şi ne-am căsătorit în urmă cu cinci ani. Ne-am hotărât să facem o familie împreună cu cei patru copii pe care îi avem în plasament şi pe care îi vom înfia, şi cu cei doi ai noştri. Avem unul de doi ani şi jumătate şi unul de un an şi două luni.
- Cum v-aţi acomodat aici ca femeie şi mai apoi ca soţie?
- A trebuit să învăţ totul foarte repede. De la limbă, care mi s-a părut grea, până la gătit. A trebuit să mă integrez rapid şi încă mai învăţ. Mă acomodez, pentru că îmi place aici, îmi place mult ce fac la fundaţie. Am lucrat prima dată cu copii cu dizabilităţi, apoi cu cei din centrul de zi şi îmi creşte inima când îi văd cum se schimbă şi se apropie mai mult de familiile lor. Mi-e dor totuşi de familia şi prietenii mei.
- E mult diferită condiţia soţiei din Anglia de cea a soţiei din România?
- Foarte diferită. De la educaţia în şcoală, la asistenţa medicală pe care o primesc ca mame, obligaţiile în gospodărie. Femeile au acolo mult mai multe drepturi. De exemplu oamenii de aici sunt surprinşi că Ionel mă ajută în gospodărie: cu copiii, le schimba scutecele, face mâncare, curăţenie. Facem împreună absolut tot! Ei spun că asta e treaba femeii, li se pare nefiresc. În Marea Britanie, bărbaţii şi femeile chiar sunt egali. Aici, egalitatea e doar în lege. Aici, bărbatul e un pic mai sus, pentru că e bărbat. Noi chiar mai ajutăm şi femei din comunitate, care sunt bătute. Încercăm şi prin primărie să îi ajutăm, dar chiar şi acolo ne-am lovit de această concepţie, că bărbatul poate să bată femeia, dacă femeia nu are grijă de casă cum trebuie.
- Cum vi s-a părut mâncarea românească?
- Îmi place mămăliga. Nu îmi iese foarte bine, o face soţul. Lui îi iese. Îmi mai place tocăniţa. Şi ciorba, dar nu aşa mult, în fiecare zi cum se mănâncă pe aici. Eu pentru copii fac şi mâncare italiană, şi englezească, şi românească, şi indiană. Noi, în Anglia, nu gătim cu prăjeli cum se face aici, preparăm alimentele mai natural.
- Dacă aţi fi primar, ce aţi schimba în comună?
- Aş schimba foarte multe. Ştiu că nu este uşor, primarul face ce poate. Educaţia trebuie schimbată, mentalitatea. De asta noi am făcut şi centrul de zi în cadrul fundaţiei, unde le dăm copiilor donaţii, mâncare, haine, dar tot este un ajutor temporar. Trebuie mai mulţi bani pentru şcoli, mai multe investiţii, trebuie încurajaţi copiii să meargă la şcoală, pentru că mulţi pe aici, de la 14-15 ani, nu mai merg la liceu. Am întâlnit mame care nu îşi lasă copiii la şcoală şi asta nu e bine.

Cine este Claire Bignal Melinte

Data şi locul naşterii: 19 decembrie 1977, Welwyn Garden City, Hertfordshire
Studii: Istorie, Sheffield Hallam University
Ocupaţie: preşedintele fundaţiei „Bunul Samaritean” Nicoreşti


Citit 2669 ori Ultima modificare Miercuri, 02 Iulie 2014 18:21

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.