De când a înjumătăţit orele de sport de la liceu, Ecaterina Andronescu pare să aibă remuşcări care nu-i dau pace noaptea şi o fac să viseze urât. Altfel nu ne explicăm de ce a început să aibă dumneaei nostalgii comuniste ca acelea cu plasarea orelor de sport sâmbăta.
În loc să se ocupe de problemele grave din ograda Educaţiei, Andronescu jubilează de fericire că i-a făcut KO pe profesorii de sport. Şi, odată cu ei, pe toată lumea. Problema care se ascunde după această aberaţie a orelor de educaţie fizică este mult mai gravă.
„Pe timpul când eram elevă, profesoara de sport chema şcolarii la competiţii sâmbăta şi duminica şi nu se supăra nimeni. Dimpotrivă, eram foarte fericiţi”, şi-a motivat ministrul opţiunea în faţa Comisiei de învăţământ, unde i-a ieşit porumbelul din gură.
Trecem peste faptul că nimeni din respectiva comisie nu a avut curajul sau interesul s-o tragă de mânecă la o aşa gogomănie. Sau poate erau cu gândurile aiurea, la cozonacii şi ouăle de Paşti, că nici n-au auzit ce-a spus.
Trist şi de-a dreptul îngrozitor este că, în loc să se elaboreze un sistem educaţional bine articulat, reformat din temelii până în cele mai mici amănunte (unde eşti tu, Spiru Haret?), învăţământul a ajuns să fie condus după amintirile din copilărie ale unui ministru care lasă încet- încet ideea că nu are ce căuta pentru a doua oară în fruntea unui asemenea minister, care răspunde de partea cea mai importantă a unei naţiuni, de viitorul ţării.
Nu e singurul caz, dacă ne amintim de joaca de băieţel a lui Adomniţei, care are o pasiune nestăvilită pentru elicoptere. Dar este cel mai îngrijorător de până acum. Mai ales că Andronescu a mai fost pe la cârma învăţământului şi oricâtă brambureală a făcut atunci, măcar părea să-şi fi făcut lecţiile după o metodă coerentă.
Acum a venit să demoleze toate lucrurile pe care le-a implementat cu atâta convingere: şcoli de arte şi meserii, admitere computerizată, teste naţionale, semn că Educaţia a ajuns mai ceva decât un cameleon, se poate schimba oricum şi oricât, pe ici, pe acolo, mai puţin în punctele esenţiale.
Se inventează tot felul de măsuri peste noapte, care sunt modificate peste două-trei zile, fără speranţa că lucrurile se vor fixa cumva într-un făgaş normal. Mai-marii ţării, fie că le convine situaţia, fie că nici nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă, nu au de gând să intervină în niciun fel. Pentru ei e mai important să mimeze că dau Educaţiei un procent de 6 la sută, pe care nu ştiu apoi cum să-l mai subţieze.
În tot acest timp, învăţământul a început să semene a balamuc. Ministrul parcă a dat în mintea copiilor şi dictează: „Ne jucăm de-a şcolile de arte şi meserii.”. După care se supără, sare într-un picior şi spune: „Piua! Nu-mi mai place jocul acesta! Inventez eu altul, mai trainic şi mai frumos…”
