"În ziua de duminică, 10 septembrie 1989, am venit la faţa locului la ora 11 şi jumătate şi am ajuns acasă sâmbăta următoare, la ora şase, după ce am scos "Mogoşoaia" şi am dus-o în Bazinul Docuri, la dana 26-27, aproape fără niciun supravieţuitor", îşi amintea, sâmbătă, Constantin Cristea, fostul director al Portului. "Mi-a rămas întipărită în minte o scenă: când am scos "Mogoşoaia" din apă, un bărbat cu bicicletă, cu ochii ficşi care ne priveau, poate cu reproş, se ţinea de balustrada vaporului - aşa a rămăs înţepenit şi se uita la noi. Iar ceasul de la mână arăta ora 8 şi 24 de minute!" Ca şi deşteptătorul recuperat din cabina de comandă, oprit la acelaşi ceas negru... Mai suportaţi? Este doar unul dintre grelele amintiri tulburate sâmbătă, 10 septembrie, într-o dimineaţă blajină, la o comemorare întotdeauna greu de escaladat...
Copiii îi înlocuiesc pe bunici
Doi copilandri au tras, sâmbătă dimineaţa, clopotul de la Monumentul comemorativ al victimelor cumplitului naufragiu al vasului de pasageri "Mogoşoaia", obelisc ridicat în Port Bazinul Nou. Clopotul - clopot de navă: când este furat sau pierdut acest simbol cu numele vasului ştanţat, vasul îşi pierde identitatea...
Au ajuns o mână de oameni (am numărat vreo 50). Au mai venit şi în acest an, al 27-lea, la comemorare - tot mai puţini bătrâni şi tot mai mulţi tineri, chiar şi copii nenăscuţi la vremea cumplitului accident naval al „Titanicului” gălăţean, catastrofă în care au pierit peste 220 de oameni! Ei duc mai departe candela amintirii înţeţoşate ori povestite în familie...
Un sobor din cinci preoţi, ajutaţi de un dascăl. A fost părintele Ionaşcu, paroh la Biserica "Sf. Mina", din cartierul Aurel Vlaicu, loc de unde anul acesta a plecat un autobuz care i-a adus pe cei care au dorit să participe la comemorare. Alături i-au fost părintele profesor Bulgaru, fost director la Seminarului Teologic, părintele Cimpoeşu, de la Biserica "Sf. Dumitru" din insula de căscioare rămase din vechiul şi sărmanul Bădălan, alături de un tânăr preot ce slujeşte la Căminul pentru vârstnici şi un altul de la biserica de la Spitalul Municipal.
În aceeaşi zi, an de an, peste Dunăre, în aval, se fac pomeni cu zecile: în satul Grindu, fost Pisica, loc de unde au provenit cele mai multe victime, aproape nu a fost familie care să nu fi rămas îndoliată - unele pierzând mai mulţi membri ori dispărând cu totul!
Coroană dusă la locul naufragiului
Anul acesta, am trăit o premieră: o şalupă albă a dus chiar la locul naufragiului - se vedea geamandura roşie de la mila 79 - o coroană de flori şi a aruncat-o în valurile hrăpăreţe. Şi, în timp ce coroana o lua în jos, un convoi de barje urca fluviul, intersectând şalupa, amintind parcă de acea dimineaţă ceţoasă de 10 septembrie 1989, când convoiul bulgăresc de barje încărcate a intrat în plin în bordul navei de pasageri, răsturnând-o. Acum, cei de pe împingătorul ce ducea barjele în susul apei au tras un semnal de sirenă ca salut, răspunzând sirenei sfâşietoare de pe un împingător aflat la mal. Ca un semn bun, alături de ceremonie era andocată o navă străină, în operaţiuni de încărcare. În anii trecuţi, Dunărea era pustie, după ce, înainte de Revoluţie, nave de tot felul se înghesuiau aici, cerându-le îndemânare navigatorilor ca să se strecoare. La fel de aglomerat a fost şi în ziua catastrofei… Nava în operaţiuni acum se numea, poate tot ca bun augur, "Lucky brother" - "Fratele norocos"...
Panere cu colivă, cu colaci şi fructe, vin, lumânări, tămâie, rugăciuni, cruci făcute repetat. Lume liniştită. Pomelnicul, parcă nesfârşit, a fost de-a dreptul sfâşietor. Lângă nava "Lucky brother" adăsta o luntre, cu doi pescari făcându-şi şi ei cruce.
Un bidon numit dorinţă
S-au evocat şi incredibile salvări. De pildă cea a micuţului de patru ani de atunci, Eugen Malihin, care a scăpat doar pentru că tatăl îi poruncise să nu dea din mână bidonul gol din plastic. Şi, precum supravieţuitorul din „Moby Dick”, a plutit, dar nu pe o raclă, ci pe un bidon mai mare decât el! Flăcăul a crescut, are 23 de ani şi tot marinar s-a făcut, ca şi tatăl său pierit atunci, alături de alţi opt membri din familia Malihin din Grindu: o alee cu morminte! Primul comandant al lui Eugen, pe împingătorul Mercur 301, Costică Gheorghe, l-a întrebat de unde este şi, primind răspuns că-i din Pisica, a vrut să ştie dacă mai stă acolo copilul salvat de bidon. Şi a aflat cu surprindere că are în grijă tocmai băieţelul. Bărbat acum, Eugen a luat-o de soţie pe Ana Maria şi iată, din nou, există familia Malihin la Grindu!
Trupul uneia dintre victime, Vasile Cloşcă, din Pechea, nu a fost găsit nici până azi, spunea părintele Ionaşcu...
Coşmarul şi datoria
Petrache Boşneagă, fost şef mecanic, cel care a iniţiat ridicarea monumentului şi organizează an de an comemorarea de la Galaţi, invocând începutul binecunoscutei rugăciuni „Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor”, a precizat, ca de obicei, în faţa urmaşilor victimelor: "Nu a fost din vina echipajului românesc". A fost Dunărea „dătătoare de viaţă” cea care a adus „durerea pe care a suportat-o oraşul Galaţi”. Pe atunci, „era plină Dunărea de vase. Sus era locul de ancorare a navelor fluviale. Echipajul românesc a trecut cu bine, dar cel bulgăresc nu şi-a dat poziţia, n-a avut şef de echipaj în prova, cu staţie la gât şi, în loc să ţină malul drept, s-a abătut la malul stâng! Asta a fost.” Vaporeanul, născut în aceeaşi comună cu părintele Bulgaru şi cu Eremia Grigorescu, a reamintit şi cum a început proiectul Monumentului: „Îi visam noapte de noapte pe colegii mei. Şi m-am dus la părintele, care a venit noaptea, cu părintele protopop, şi a făcut slujbă.”
„Ne-a adunat aici un sentiment care se hrăneşte prin Biserică, acela al memoriei şi al veşniciei… Am văzut lista cu copii, familii întregi, o durere la vremea aceea, cu urme care nu se vor şterge niciodată”, le-a spus părintele Ionaşcu oamenilor, care l-a adus apoi alături pe unul dintre martorii nenorocirii (foto 2, galerie), prea marcat ca să vorbească în public: „Dimineaţă - povestea doamna asistentă, care a fost atunci de gardă zi de zi, de dimineaţă până noaptea - au fost puţini găsiţi în prima săptămână, iar duminică, pe 17, când nimeni nu mai credea, într-o singură zi au găsit în jur de 50! Au stat pe malul acesta familiile săptămâni întregi. În satul Pisica au fost toate casele îndoliate." Şi a mai spus părintele că "moartea cea hidoasă este înfruntată cu flori". O comunitate a durerii şi a durerii moştenite. La care nu vin niciodată şi cei care conduc oraşul!
Galerie foto: 1. În fiecare an, pomenirile se ţin la Biserica "Sf. Nicolae" din Grindu, iar la Monumentul din sat victimelor "Mogoşoaiei" se depun flori; 2 și 3: Momente din timpul comemorării; 4. În centru, fostul şef al Portului, Constantin Cristea, între Petrache Boşneagă şi părinţii Ionaşcu şi Cimpoieşu (la margine) și 5. Momentul aruncării coroanei de flori în Dunăre, în dreptul convoiului de barje (Nava "Lucky brother" - în stânga)
