* Chirurgia se face nu doar cu mâinile, ci şi cu sufletul, ne spune dr. Ştefan Chicoş * „Nu poţi fi şi la cabinetul privat şi în spital. Ori aici, ori în altă parte” * Perspectivă asupra chirurgiei, după mai bine de 25.000 de operaţii *
Chirurgul nu e o simplă maşină de tăiat şi de cusut oameni. E un caracter puternic, care ţine în mâini nu doar propria viaţă, ci şi pe cea a suferinzilor care îl caută, ca ultimă speranţă. Un om care, în cele mai multe cazuri, poate să alunge boala şi să ţină moartea la distanţă.
Despre chirurgia de astăzi şi cea de acum 30 de ani, despre caracter şi despre puterea de a merge pe drumul drept, indiferent de dificultăţi şi costuri, am vorbit cu dr. Ştefan Chicoş (FOTO), chirurg în cadrul secţiei Chirurgie I de la Spitalul Clinic de Urgenţă Galaţi.
În peste 30 de ani activitate, medicul a efectuat mai mult de 25.000 de operaţii de chirurgie generală. Astăzi, priveşte în jur şi nu-i place în ce s-a transformat meseria căreia i-a dedicat întreaga sa viaţa de până acum.
Reporter: Domnule doctor, este chirurgia o meserie cu adevărat frumoasă?
Dr. Chicoş: Nu, nu mai este. Cel puţin eu, medicul format în perioada romantică a chirurgiei, n-o mai văd aşa. Atunci chirurgia era regina medicinei. Acum, e o cenuşăreasă, având în vedere că totul se leagă de bani. Punem finanţarea înaintea calităţii actului medical. S-a schimbat profilul medicului, deci şi al meseriei. Devotamentul nu mai e acelaşi. Ierarhizarea specializărilor în medicină e şi ea diferită. Au apărut între timp specializări care atrag câştiguri mai mari.
Reporter: Ce s-a schimbat în rău, propriu-zis?
Dr. Chicoş: A scăzut disciplina. De asemenea, a slăbit autoritatea şefului de secţie, care poate fi contestat oricând. Dar când ceva merge rău, tot şeful răspunde. Sunt medicii cu cabinete private, care trebuie să fie odihniţi după turele din spital, ca să poată lucra şi acolo. Eu nu dau consultaţii la clinici particulare şi nici nu lucrez în altă parte. Nu poţi să fii peste tot. Ori lucrezi aici, ori în altă parte. Trebuie să ai puterea să pui şi puţin suflet în meserie. Trebuie să vorbeşti cu alţi medici uneori, cu familia şi cu bolnavul căruia să-i explici ce poţi şi ce nu poţi să-i faci. În Occident e obligatoriu să-i explici pacientului cum îl operezi.
Reporter: Şcolile de chirurgie scot în continuare medici buni?
Dr. Chicoş: Când am făcut facultatea la Iaşi, un profesor universitar era numit la peste 50 de ani. Unii chiar mureau conferenţiari. Primariatul era o treaptă în viaţă. Acum te duci la examen ca şi cum te-ai duce la nuntă. Atât timp cât poţi influenţa rezultatul unui examen, nivelul învăţământului scade. Eu am avut marele noroc să am profesori din generaţia burghezo-moşierească. Ştiau care le este identitatea şi îşi făceau meseria din plăcere, inclusiv partea de cercetare. Nu puteau fi cumpăraţi şi întorşi aşa cum îţi întorci pălăria. Unul dintre marii profesori de acolo era Oscar Franke. Disciplina impusă era una strictă, iar chirurgia, ca o aritmetică. Apoi au fost profesorii mari de la spitalele Fundeni şi Colţea, unde am lucrat. Când te primeau în serviciile lor, te testau mai întâi. Stăteam în spital de la 7.00 până la ora 22.00. Uneori, operam şi până pe la 3.00-4.00 dimineaţa. Nu conta atunci în ce partid eşti.
Reporter: Salarizarea îi poate motiva pe chirurg?
Dr. Chicoş: Nu o să fiu niciodată de acord cu salarizarea unui chirurg. Un astfel de medic primeşte vreo 2.900 de lei lunar şi mai face încă o normă prin gărzi ca să poată ajunge undeva la 3.500 de lei. Chirurgul este un specialist de înaltă ţinută, la care mai vin unii şi alţii şi îl jignesc, punându-i ceva în mână. Să spunem lucrurilor pe nume! Nu trebuie să stea chirurgul să umble prin spital să-şi mai caute o operaţie în plus. E degradant! Şi sunt şi alte aspecte: toţi chirurgii ajung să fie „cântaţi” pe la secţiile de poliţie şi prin ziare. Decesul unui pacient nu este dorit nici de familie, nici de medic. Dar se întâmplă. Şi sunt familii supărate care reclamă peste tot. Există medici de alte specialităţi care nu vor fi niciodată supuşi unor astfel de presiuni.
Reporter: Se poate investi în pregătire medicală, cu aceste salarii?
Dr. Chicoş: Mi se cere formare profesională continuă. Ca să mă duc la un congres în străinătate, trebuie să cheltui minim 3.000 de euro. În ţară, tot dau vreo 2.000 – 3.000 de lei numai pe benzină şi hotel. Din acest salariu, nu se poate.
Reporter: Aţi format medici?
Dr. Chicoş: Nu i-am format eu. Au lucrat cu mine. N-am venit de la Fundeni şi de la Colţea cu gândul de a învăţa pe cineva ceva. Tot ce am învăţat acolo am adus aici şi la început am fost chiar apostrofat. Când mişti pietrele, faci zgomot. Cine a vrut să înveţe de la mine, a făcut-o.
Reporter: Ce însemnă că un chirurg are har? Există talent în chirurgie?
Dr. Chicoş: E ca la fotbal, la balet sau la pictură. Un pictor se detaşează la un moment dat pentru că are o anumită tuşă, o culoare, o anumită putere a exprimării. O balerină are artă şi simţiri. La fel şi un chirurg. Harul nu se câştigă, e dat de la natură. Gestica, liniştea, timpul în care termini o operaţie în anumite condiţii… sunt hărăzite. E un talent al meserie care dă muncii depuse o patină de valoare şi îl desprinde pe chirurg de ceilalţi. Îţi trebuie viziune, capacitatea de a vedea dincolo de anumite formaţiuni ascunse vederii, dar înainte de toate, ai nevoie de judecată. Dacă nu ştii să gândeşti de la început o intervenţie echilibrată şi lipsită de elemente de sadism, nu-ţi va reuşi nimic. Cazurile în care poţi să practici o chirurgie agresivă sunt excepţii. Aceea e chirurgia disperării, pe care o faci atunci când ai rămas fără soluţii.
Reporter: Privind în jur, vedeţi în acest moment medici tineri, capabili să facă chirurgie cu devotamentul generaţiei dumneavoastră?
Dr. Chicoş: E vorba şi de caracter aici. Nu, nu cred că am văzut.
