* Familiile sărmane din Nicoreşti trebuie să aibă grijă de casa cea nouă primită GRATUIT de la fundaţie, iar locuinţa devine a lor după cinci ani * „Singura lor condiţie a fost să ne înţelegem, să nu ne certăm noi, soţii, între noi” (Mihaela Groza, 20 de ani) *
18 case noi-nouţe, cu gard, legate la electricitate, cu o cameră, o bucătărie, o cămară şi WC în curte. Acestea sunt faptele unei fundaţii irlandeze care, cu fonduri strânse în ţara de baştină, a venit în comuna gălăţeană Nicoreşti şi a construit - în mai puţin de trei ani! -, case pe care le-a dat gratuit familiilor nevoiaşe. Miracol? Şmecherie? Sau doar mai puţină vorbă şi pus osul la treabă?
Terenul – încă în extravilan
„Oamenii sunt foarte mulţumiţi”, ne asigură reprezentanţii Primăriei Nicoreşti, mai exact viceprimarul şi inginerul agronom. Şi cum să nu fie? Cine s-a gândit, până la venirea unei fundaţii irlandeze, să le facă locuinţe sociale ţăranilor? Nici la orăşeni nu se gândeşte mai nimeni, darămite la locuitorii de la sate.
„Fundaţia asta este venită demult la noi în comună, au toate actele în ordine. Aşa au vrut ei: să ajute familiile sărace, care nu îşi pot ridica sau cumpăra singure o casă. Au construit mai întâi nouă case. În 2007 s-au mutat primii oameni. Iar acum, de o lună, au terminat celelalte nouă case, construite în continuarea celor vechi. S-au mutat şi în astea oameni. Nu, nici acum terenul respectiv nu a fost trecut în intravilan”, spune domnul Grădinaru, inginerul agronom.
Am vrea să vorbim cu câţiva dintre irlandezi, dar „acum sunt în concediu”. Plecăm spre cele 18 case frumos rânduite pe partea stângă a intrării în Nicoreşti, la o distanţă de vreun kilometru de sat.
Apa vine de la Nicoreşti, cu o căruţă
„Locuieşti aici?”, o întrebăm pe o tânără căreia – de la distanţă - nu ne pricepem să îi ghicim vârsta. Ne apropiem de fata care ne aşteaptă: „De o lună jumătate m-am mutat aici. Mă duceam la soră-mea, să îmi iau copilul, că l-am lăsat la ea”.
Aflăm de la ea că se numeşte Maria, are 18 ani şi locuieşte cu soţul şi băieţelul de un an într-una dintre casele nou construite. Ne duce la sora ei, cea care, zice Maria, a ajutat-o să obţină şi ea casă: „Soră-mea stă aici de doi ani, de la primele case”.
După ce trecem de poarta casei, până la intrarea în locuinţă sunt vreo 10 metri. Căsuţa e cam cât un apartament ANL, are în jur de 40 de metri pătraţi şi geme de căldură. Privim aproape cu invidie în jur – curte, păsări.
Cum, nu e apă? Invidia ni se topeşte ca îngheţata la soare. Sub un soare pârjolitor, Mihaela Groza, sora de 20 de ani a Mariei spune că „…mai bine de atât nu se putea, deocamdată. Nu este uşor. Un bidon de 200 de litri de apă, adus din Nicoreşti cu căruţa, costă 5 lei. Da, se termină imediat, că faci baie, speli rufe, vase… Ţine cam două zile”.
„Dar avem lumină, cablu, gătim la butelie… Avem casa noastră! Singuri nu am fi putut niciodată să ne-o facem. Soţul lucrează la Tecuci, eu stau acasă cu copiii”.
La picioarele tinerei se încolăcesc trei micuţi, unul mai blond ca celălalt. „Doi sunt ai mei, el este al soră-mii! Nu, gata, eu nu mai fac copii, m-am oprit”, râde tânăra mămică.
În şase luni – alte nouă case gata!
În spatele vrejurilor de roşii cultivate în curte, se lăţeşte câmpul de porumb. Ieşiţi pe prispă, vecinii se uită curioşi. „Sunt şi familii mai mari ca ale noastre. Uite, cei de acolo, din capăt, au şapte copii. În cealaltă parte, au patru. Da, locuiesc în acelaşi tip de casă ca şi noi. Pe astea nouă case, mai noi, unde s-a mutat şi alde Maria, s-au apucat să le construiască prin februarie şi le-au terminat în iunie-iulie, de s-au mutat oamenii în ele”, ne explică Mihaela.
Visează cu ochii deschişi la momentul în care va fi proprietara casei. Ne arată contractul făcut cu fundaţia, prin care se obligă, printre altele să îngrijească locuinţa şi să aibă un comportament exemplar în familie şi faţă de vecini. Peste cinci ani i se garantează că va deveni proprietară:
„Da, vin din când în când cei de la fundaţie, să vadă ce facem, cum ne descurcăm. Nu ştiu dacă are ceva cu religia, dar nouă nu ne-au zis nimic oamenii de la fundaţie. Nici nu ştiu ce religie au. Probabil sunt catolici?!”.
18
Vrei să pleci de aici? o întrebăm Se uită mirată la noi: „Să… plec? Nu, este tot ce mi-am dorit. Când stăteam la socri, la Buciumeni, aveam mai mult ajutor cu copiii, cu mâncarea, cu spălatul, cu tot, dar eu simţeam că nu ne era bine, că nu eram noi acasă, în casa noastră! Asta e casa mea”, răspunde ca pentru sine femeia.
La Nicoreşti, irlandezii de la o fundaţie au făcut pentru 18 familii ceea ce nici o primărie gălăţeană nu a făcut pentru locuitorii săi. 18 familii cu venituri mici s-au mutat anonim în „Prima lor casă”, fără ca vreun program guvernamental să îi usuce de bani, timp de o generaţie două, înrobindu-i la bănci.
18 familii - peste 20 de copii şi 36 de adulţi. 18 case care noaptea, după ce se stinge şi ultimul bec, visează frumos despre ACASĂ.
La hotarul dintre ce a fost şi ce este
Prăfuit şi copt de soare, Nicoreştiul stă prăvălit la pământ ca o femeie beată, care a încurcat drumul spre casă. Doar hârjoana cu apă de la cişmeaua din centrul comunei îţi mai ridică pleoapa deja adormită de somnul general. Trăind din amintirile cu viţă, vinuri şi chiote de nimfe ale unui zeu vesel, comuna gălăţeană şi-a dat parcă demisia de la ea însăşi.
La margine de drum, nea Traian, cu Gelu, cu tanti Mihaela şi cu Gica stau şi aşteaptă să le cumpere oamenii roadele. Este de-abia ora 4 după-amiaza, dar bărbaţii sunt deja bine îmbujoraţi de băutură, iar femeile nu mai ştiu să-şi ţină echilibrul la zâmbete.
Cum ne văd, ne iau la bodogănit: „De la ce partid sunteţi? Ei, nu sunteţi! Păi, ar trebui să intraţi”. Oamenii se dau în vorbă cât pot, râd, îşi cer scuze, iar râd, doar-doar şi-or da marfa, care, fie vorba între noi, nu arată ca şi cum cineva şi-ar fi dat prea multă osteneală s-o îngrijească.
Cum merge? „Prost. Absolut prost. Merge foarte prost”, ne repetă, poate-poate ne intră în cap şi ne simţim să cumpărăm. „Cum ce vindem? Roşii! Pepeni… galbeni, verzi. Nu ne scoatem banii pe munca noastră! Oamenii nu se mai opresc, că nuau bani! Şi ne ducem, dom’le, acasă, cu doar 150.000 de lei vechi, la capătul unei zile. Stăm aici în soare, mâncăm o roşie-două şi nu vindem nimic”.
A fost cândva Nicoreşti, a fost parfum de struguri şi Băbească, au fost vremurile în care poama chiar făcea să li se încurce femeilor picioarele pe uliţe – semn că rodul e aprig şi bun. Tăvălit de praf, soare şi indiferenţă, Nicoreştiul nu mai ştie: a fost cândva… altfel? Chiar a fost?
Flash Nicoreşti
Vecin cu Vrancea
Aşezată în nord-vestul judeţului, comuna Nicoreşti priveşte de pe malul stâng al Siretului, de la cel mai sudic punct al podişului moldovenesc Colinele Tutovei. Se învecinează la vest cu judeţul Vrancea, la nord cu Poiana, la est cu Ţepu şi la sud cu mult încercatul de inundaţii Cosmeşti. Suprafaţa totală a comunei este de peste 7.000 de hectare, dintre care aproape 5.000 sunt dedicate agriculturii, alte 1.171 însemnând păduri, iar restul ape şi drumuri.
Culorile politice
Un spectru de culori destul de cald, am zice: „În Consiliul Local avem zece ˝galbeni˝, doi ˝roşii˝ şi şapte ˝portocalii˝”, explică viceprimarul comunei. În traducere liberă, consilierii sunt majoritar liberali, cu două excepţii pesediste şi şapte pedeliste. Consens, ce mai încolo şi încoace.
10 sate!
Din comuna Nicoreşti fac parte satele Dobrineşti (432 de locuitori), Sârbi (313), Grozăveşti (76), Branişte (864), Fântâni (715), Piscul Corbului (337), Coasta Lupei (339), Mălureni (208), Ionăşeşti (723) şi, bineînţeles, Nicoreştiul, cu 994 de locuitori. Comuna are ca ocupaţie tradiţională agricultura, locul fiind o aşezare medievală de tip răzăşesc, cu prima atestare documentară datând din anul 1437. Tocmai actele acelor timpuri se referă exact la donaţia unei vii din satul Sârbi, din ţinutul Tecuciului.
A fost tărâmul viei
Vinurile de Nicoreşti („Băbeasca”, soiul tradiţional), de pe plaiurile Piscul Corbului şi Coasta Lupei sunt exportate în Europa Centrală încă din 1626, vremea domniei Barnovchi, fiind foarte apreciate. În afară de cultivarea viei, locuitorii cultivă cereale, iar în ultimii ani tendinţa de creşterea a suprafeţelor cultivate cu legume a luat amploare. În schimb, numărul crescătorilor de animale este în continuă scădere.
Primărie cu poveste
Deşi începută sub semnul tragediei, „dinastia” familiei Boghiu la primăria comunei Nicoreşti continuă. Primarul din 2006, Dănuţ Boghiu, membru al P.N.L., a decedat în anul 2006, la Iaşi, în urma unui cumplit accident de circulaţie. Fratele său, Ionel Boghiu, a fost ales în acelaşi an, în cadrul alegerilor parţiale din Nicoreşti, el fiind reales în 2008, din primul tur, din partea aceluiaşi P.N.L..
Afaceri made in Nicoreşti
Cum era şi normal, din cele 18 societăţi cu capital privat din Nicoreşti, patru sunt crame, celelalte ocupându-se de comerţ, agricultură şi reparaţii auto. Cele patru asociaţii familiale au ca domenii de activitate comerţul cu amănuntul. Există 16 asociaţii agricole, cu o suprafaţă medie cultivată de 99 de hectare. În 2008, producţia de cereale se situează de departe pe primul loc,
Investiţii
Nicoreştiul şi-a reabilitat şase şcoli (din şapte), podurile benefiiciind şi ele de reparaţii. Sunt în stadiul de finalizare lucrările la drumuri, alimentarea cu apă şi canalizare. Primăria are în vedere îmbunătăţirea infrastructurii de transport, a iluminatului public, ca şi amenajarea de noi parcuri.
Două farmacii
Locuitorii comunei sunt fie angajaţi în cadrul diverselor societăţi comerciale din Nicoreşti, fie fac naveta la Tecuci şi Focşani. 114 persoane depind de banii din Legea venitului minim garantat. Nicoreştenii beneficiază de trei dispensare, merg la un singur medic de familie, îşi tratează dantura la un stomatolog permanent, trei asistente le fac injecţii, iar oamenii, în general, îşi cumpără medicamente de la două farmacii. De asemenea, localnicii sunt apăraţi de trei poliţişti.
