* Daniel Ursu, un fan care nu a lipsit din Peluză la nici un meci de la Galaţi din ultimi şapte ani, şi-a transformat apartamentul într-o arhivă impresionantă dedicată echipei favorite * Colecţia sa conţine programe de meci încă din 1971, de la reînfiinţarea clubului, sute de bilete de meci şi cel mai vechi steag dintre cele care încă mai pot fi fluturate *
„Nici pentru toţi banii din lume nu mi-aş da colecţia şi dragostea pentru Oţelul”, aşa îşi începe povestea Daniel Ursu, un suporter „roş-alb-albastru”, în vârstă de 26 de ani, care şi-a transformat casa într-un adevărat depozit de arhivă, plin cu o colecţie absolut impresionantă de publicaţii şi diverse obiecte legate de istoria echipei campioane în 2011.
La toate meciurile, de şapte ani
A fost dus pe stadion de tatăl său când avea doar un an, devenind o tradiţie în familie ataşamentul pentru Oţelul şi doreşte să lase mai departe această moştenire. Din 2005 încoace n-a mai lipsit la nici un meci disputat acasă de favoriţi, iar doi ani mai târziu a intrat în grupul ultras „Steel Boys” din Peluză.
„Ultimul meci acasă pe care l-am ratat e de pe vremea când Oţelul juca pe stadionul Dunărea. Indiferent de probleme personale sau de vreo boală, mort – copt am fost pe stadion”, spune cu mândrie Daniel Ursu. Şi-a contorizat şi partidele Oţelului de pe teren străin, având marcate pe o hartă la care ţine ca la ochii din cap oraşele în care a adunat cele 49 de deplasări. În afara României, a bifat o singură ieşire, cea de la Basel, la meciul din Liga Campionilor.
Arhiva din şifonier
Deşi locuieşte într-un apartament mic, şi-a sacrificat spaţiul pentru un şifonier destinat special colecţiei „Oţelul”.
La loc de cinste sunt cele peste trei sute de programe de meci (plus dublurile din unele cazuri, cel mai vechi fiind din 1971, un fel de almanah publicat la reînfiinţarea clubului, pe vremea când printre jucători se afla şi regretatul Ioan Nicu. Răsfoind programele din anii ’80, de pe vremea diviziei B, dai cu uimire peste meciuri cu echipe despre care cei tineri nici nu ştiu că au existat vreodată, exemplu fiind Unirea Gheorgheni, sau de la primul joc în divizia A, cel cu Victoria Bucureşti. Din anii ’90 nu are nicio „gaură”, inclusiv toate suplimentele diverselor ziare publicate ca program de meci, cum a fost „Fan roşu-alb-albastru”. „Nu-mi convine formatul actual al programelor de meci pentru că sunt foarte mari, nu mai am pe unde să le mai pun. Am umplut un sac deja”, şi-a spus Daniel nemulţumirea de „arhivar”.
De la bilete de meci la farfurii
Peste două sute de bilete de la partide jucate de Oţelul îşi fac loc în colecţia sa, cel mai vechi fiind de la meciul retur cu Juventus, de la Torino, cumpărat peste ani de pe internet de la un colecţionar arădean. Au fost meciuri la care a cumpărat bilet chiar dacă avea abonament, doar pentru a-l putea adăuga la colecţie.
Perioada cu participarea Oţelului în Liga Campionilor a fost roditoare pentru colecţia sa, acumulând foarte multe materiale care „peste ani vor avea o valoare sentimentală imensă”. A păstrat de la acele meciuri chiar şi plicurile în care a primit biletele, fiind atent la orice detaliu. „La un meci de pe Arena Naţională, unde plăteai pentru jetoanele cu care îţi luai ceva de la minibar, le-am cerut celor de acolo să-l schimbe pe al meu pentru că nu se vedea emblema Oţelului bine, iar eu voiam să-l adaug la colecţie”, a povestit „muzeograful” Oţelului.
De asemenea, este înconjurat de tot felul de materiale inedite inscripţionate în culorile clubului, de la sacoşe din anii ’90 până la farfuri. Nu lipsesc nici cărţile, printre care şi cea în care antrenorul Ioan Sdrobiş îşi povesteşte cariera sa de la Galaţi.
Alături se alfă albumele cu abţibilduri în care a fost inclusă şi formaţia gălăţeană. La cel mai recent, cel cu Liga Campionilor, le are pe cu jucătorii Oţelului, aproape toate cu autografele celor care au câştigat campionatul în 2011.
Daniel nu este dispus să renunţe la nicio piesă a coleţiei dedicate echipei favorite. „Toate îmi sunt dragi şi sunt la fel de importante pentru mine, nu m-aş putea despărţi de niciun obiect, pentru nimic în lume”, a confesat suporterul înfocat.
„Cel mai vechi steag e la mine”
Una dintre piesele de rezistenţă ale colecţiei sale este un steag în culorile „roş-alb-albastre”, folosit pentru prima oară pe stadion în 1997. „Din câte ştiu eu şi m-am interesat pe tema asta, este cel mai vechi steag al Oţelului dintre cele care încă mai există în mâinile cuiva. Nici nu prea îl mai iau la meciuri de frică să nu-l pierd sau să nu se deterioreze”, a povestit Daniel Ursu.
În schimb, nu mai are tricouri, fulare şi insigne pentru că pe toate le oferă cadou pentru a-şi atrage toate cunoştinţele către roşu-alb-albastru. „De fiecare dată când fac câte un fular cadou regret iniţial, dar ştiu că îmi ating scopul, cel de a răspândi ataşamentul faţă de Oţelul”.
Marian Săvăstru, Marian Căpăţînă
