Minunea acordului dintre liderii politici greci pe tema planului de austeritate nu a durat nici măcar trei zile. În fapt, la o privire mai atentă, nici măcar de o singură zi nu poate fi vorba, chit că, în disperare de cauză, premierul elen Giorgios Papandreou a susţinut în faţa miniştrilor de Finanţe din zona euro că măsurile de austeritate sunt susţinute de toate forţele politice. Miza este, desigur, aprobarea noului ajutor financiar, în valoare de 130 miliarde de euro.
Numai că, spre deosebire de altădată, miniştrii de Finanţe europeni nu au mai fost dispuşi să închidă ochii, iar acum au reproşat direct autorităţilor de la Atena că planul lor are serioase „lacune”. Culmea, în timp ce primul-ministru grec încerca să dreagă busuiocul, liderul conservatorilor eleni, Antonis Samaras, nu ezita să puncteze electoral cu declaraţii publice în care susţinea că „a evitat ce este mai rău” prin respingerea în negocierile maraton dintre partide a unor punte din planul de austeritate.
Asta se pare că i-a înfuriat şi pe oficialii europeni, prezentaţi adesea de Samaras drept unii care vor să submineze suveranitatea Greciei, dar şi pe socialiştii în timpul cărora s-a stabilit planul de austeritate. Consecinţa a fost că Bruxelles-ul solicită în mod explicit un acord scris din partea Samaras, iar ministrul de Finanţe, Evanghelos Venizelos, din tabăra socialiştilor, a declarat că, în fapt, conservatorii trebuie să se decidă dacă mai vor sau nu ţara în zona euro. În fapt, se dă de înţeles, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a populaţiei elene doreşte să rămână în zona euro, că fără semnătura lui Samaras nu există un nou acord financiar cu FMI, Banca Central Europeană şi Comisia Europeană, iar fără ajutorul financiar ţara va intra oficial în faliment la mijlocul lunii martie. Asta înseamnă, practic, excluderea Greciei din zona euro cu toate implicaţiile de rigoare.
Liderii europeni au declarat explicit că nu vor ezita dacă au de ales între a apăra o Grecie ce respinge planurile de austeritate şi salvarea zonei euro de care ţine tot spaţiul comunitar. În ultimă instanţă, grecii au de ales între acest plan de austeritate, într-adevăr, foarte dur, dar care oferă, măcar teoretic, o şansă pentru o salvare colectivă şi prăbuşirea totală a ţării, un dezastru din care va scăpa cine va putea. Paradoxul este că, orice s-ar întâmpla, chiar şi într-o ţară în ruine, politicienii vor avea aceeaşi vigoare în purtarea luptelor electorale, în timp ce pentru mulţi dintre cetăţeni alegerea se reduce la a cădea din lac în puţ.
