Cu mâinile prin luturi de oale şi de casă,
cu ochii dinspre zare tocmai luându-şi seama,
cu glasul dinspre cântec, senină şi frumoasă...
mi-a spus întotdeauna: si vis amari, ama!
Desigur, nu e vreme de alt fel, nu e vreme
de nu, de mai încolo, de ce, de nu se poate...
nu-i timp de aşteptare, nu-i timp de anateme,
chiar dacă sunt şi-atâtea iubiri nevertebrate!
Nu-i timp de dat afară când văd câtă răbdare
aşează-ntru iubire de păsări, oameni, plante...
nu-i vreme unde verbul să-şi ceară conjugare
la timpu-n care-acestea le pierd pe celelalte!
Totu-i de spus acuma, totu-i de-adus încoace,
totu-i de dat spre suflet, aşa, cum zice mama...
parcă o văd şi astăzi, printre război şi pace,
strigând în urma-mi, blândă: si vis amari, ama!
