Nu ești moldovean, dacă n-ai urcat pe Ceahlău

Nu ești moldovean, dacă n-ai urcat pe Ceahlău
Evaluaţi acest articol
(22 voturi)

"Nu eşti moldovean, dacă n-ai urcat măcar o dată pe Ceahlău. Vârful Toaca e un soi de Ierusalim al moldovenilor". Mi-au spus prietenii mei nemţeni ca argument suprem, pentru că văzuseră că mă cam codeam să urc la picior pe inabordabila cetate, admirată de nenumărate ori în zare, fie pe cer limpede, fie cu fruntea învăluită în ceţuri.

Deşi îmi place enorm muntele, sunt mai degrabă genul căruia îi place să se aşeze într-o poiană şi să admire de departe vârfurile şi înălţimile ameţitoare şi nu mă zgândără mândria de a lupta ore în şir cu povârnişurile, eventual şi cu ceva bagaje în spate. Dar când prietenii mei m-au mai şi asigurat că ştiu ei un drum scurt, că se poate merge cu maşina până la un punct şi că de acolo mai sunt vreo două ore de traseu, a început să-mi surâdă ideea. Mai ales că s-a pus problema să rămânem măcar o noapte acolo, timp suficient pentru odihnă şi contemplare, plus promisiunea unui răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată, dacă mai făceam un efort şi mă trezeam înaintea zorilor. Am bătut palma şi bine am făcut. Nu pentru că altfel m-aş fi autoexclus din tagma moldovenilor, ci pentru că, într-adevăr, am văzut lucruri şi locuri extraordinar de frumoase, chiar dacă de câteva ori, până acolo, nu mă sfiesc să recunosc, am urcat şi "în patru labe".

Schitul, cabana sau cortul

Dacă urci şi cobori în aceeaşi zi, n-ai nevoie de cazare pe Ceahlău, dar dacă vrei să vezi răsăritul pe Toaca, da. Şi trebuie să ţii cont de faptul că n-ai prea multe variante. Dacă vremea e bună şi rezişti fără duşul de dimineaţă, poţi merge cu cortul, dar nu există un loc amenajat de campare. Cei pe care i-am văzut eu erau undeva în zona Cabanei Dochia, probabil, ca să fie mai aproape de o aşezare umană. Cum noi aveam trei copii după noi şi vremea era destul de instabilă, am zis pas la varianta cu cortul şi am sunat după rezervare la Cabana Dochia. Preţul e de 50 de lei de persoană în cameră de şase locuri şi 60 de lei în cele de patru. Însă nu mai era disponibil nimic. Ni s-a spus că în perioada verii şi în weekend rezervările se fac şi cu două săptămâni mai devreme. Aşa că e bine să nu încercaţi, ca noi, rezervări de pe o zi pe alta.

Singura soluţie a rămas cazarea la schitul de pe Ceahlău. Aici călugării sunt tot timpul pregătiţi de oaspeţi, au câteva chilii, cu laviţe mari, să încapă cât mai mulţi vizitatori. Pentru că ne-am cam codit cu pregătirile dimineaţă şi am ajuns destul de târziu, nu am prins loc nici în chilii şi am fost invitaţi frumos în pod. Să nu vă gândiţi că am împărţit somnul cu liliecii, guzganii sau alte vietăţi. Podul e curat, e călduros, fiind construit din lemnul care miroase frumos a brad. Pe jos sunt covoare persane unde poţi să-ţi aşezi sacul de dormit sau salteaua. Dacă ai hamac poţi să-l legi de nişte picioare de lemn. Noi am avut unul, dar pentru că eram şapte persoane, a rămas gol peste noapte, din spirit de gaşcă niciunul nu s-a încumetat să-l ocupe. E clar că la schit nu se cer bani pentru cazare, însă la fel de clar e şi faptul că acolo nu te duci cu mâna goală. Ulei pentru candele şi vin pentru împărtăşanie e de la sine înţeles că trebuie să duci. Dar dacă aduci şi ceva de-ale gurii trebuie să te gândeşti eventual la două-trei produse, dar în cantitate ceva mai mare. Nu că ar mânca bieţii călugări ca nişte căpcăuni, ci pentru că toţi cei care vin să ceară găzduire la schit sunt şi invitaţi la masă. Din perspectiva aceasta, noi am păcătuit, venind doar cu un snop de scrumbioare, pe care le-am dat preoţilor. Însă aceştia le-au aşezat frumos pe masa mare unde erau destul de mulţi oameni urcaţi, ca şi noi, pe munte. Pentru că bucatele se împart acolo cu toată lumea, ne-am simţit cam ruşinaţi că n-am avut mai multe. Isus a reuşit să hrănească mii de oameni cu doi peşti şi cinci pâini. Aşa că şi aici s-a întâmplat o minune. Nu s-a bătut nimeni pe scrumbiile noastre, dar nici n-au rămas nemâncate. Până la urmă, că e o simplă ciorbă de cartofi, că e mămăligă cu brănză şi ouă, nici nu mai contează aşa de mult ce pui pe limbă, când priveliştea care se vede pe geamul unde e aşezată masa la schit este înfiorător de frumoasă. Că mai mult cu ochii zgâiţi aiurea stai, nu la ce iei în lingură.

Cel mai ușor drum până pe vârful Toaca

Care este cel mai uşor şi mai scurt drum până pe vârful Toaca din Ceahlău, ca să-ţi poţi revendica astfel certificatul de moldovean, cum s-a construit schitul la aproape 2.000 de metri altitudine, cum te duci să vezi răsăritul pe munte şi te trezeşti la mare fără teleportare şi cîte scări trebuie să urci sunt doar câteva dintre lucrurile pe care vreau să vi le povestesc astăzi.

Toată lumea cunoaşte trasul clasic de urcat pe Ceahlău, cu pornire din Durău. N-am fost, dar mi s-a spus că sunt cam cinci-şase ore de mers pe jos. Eu vă propun o abordare prin învăluire, de pe partea cealaltă a muntelui, prin Bicazul Ardelean, cu urcare de la Schitul Stănile, la care se poate ajunge cu maşina. Din Galaţi, până la schit (pe traseul Năneşti - Focşani - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ - Bicaz - Bicazul Ardelean), Waze-ul arată puţin peste 300 de kilometri şi cinci ore de mers cu maşina. Trebuie să ţineţi cont de faptul că undeva între Bicazul Ardelean şi Stănile veţi trece de bariera Parcului Naţional Ceahlău, unde trebuie să achitaţi o taxă de 6 lei de persoană pentru adulţi şi 3 lei pentru copii, elevi şi studenţi. Nu vă grăbiţi să lăsaţi maşina la schitul Stănile, decât dacă doriţi să parcurgeţi mai mult pe jos. Puteţi să mai urcaţi cu ea pe drumul forestier, până aproape de urcuşul din pădure. Asta depinde şi de cât poate duce maşina. Dacă e una de teren, puteţi trece cu brio gropile din parcurs.

Când vedeţi în partea stângă o panoramă cu valuri de munţi, vă puteţi opri şi începe traseul prin pădure. Se merge pieptiş prin unele porţiuni, dar sunt şi pante line, iar umbra pădurii vă apără şi de soare, şi de ploaie. Cu opriri destul de dese, bâjbâind printre brazi ca să ne regăsim respiraţia, am făcut în jur de două ore de urcuş, până la platoul unde se află schitul de pe Ceahlău. Dar acolo descoperi că pe potecă dreaptă îţi merg picioarele singure. Cu hramul Schimbării la Faţă, care se sărbătoreşte pe 6 august, când e şi Ziua Muntelui, bisericuţa a fost ridicată din donaţia unor oameni cu dare de mână şi cu suflet mare. Dar toate acestea ar fi fost inutile, dacă n-ar fi fost câţiva piloţi cumsecade din Armata Română care să urce materialele cu elicopterele.

Peste 500 de scări, un milion de floricele şi 1.904 metri

Cei mai fericiţi de cazarea în pod au fost copiii. Şi-au făcut un cuib comun din saci de dormit şi pături, pe care l-au ticsit cu provizii aduse de jos pentru ronţăit. După ce s-au hlizit din toate nimicurile de pe lumea asta, mai ales de corul de sforăituri ale vecinilor de drumeţie, au adormit, ceea ce am făcut şi noi, mai ales că drumul ne lipise parcă şi nişte bolovani de pleoape. Aşa că dormitul la comun a fost scurt, profund şi eficient. Ne-am trezit cu noaptea în cap să prindem răsăritul pe Toaca. De la schit până în vârf e cam o oră de mers, cu tot cu urcatul scărilor. Afară nu se luminase încă, dar luna spartă de pe cer ne lumina poteca îngustă care şerpuia printre jnepeni. Cum nu era nici zare de nor, aveai senzaţia că mergi cu capul în cer, sus, pe o margine de lume. La picioarele noastre, ca nişte dihănii blănoase, munţii dormeau încă. Ultimul obstacol: scările. Să nu vă repeziţi să le urcaţi dintr-o suflare, chiar dacă veţi întârzia, ca şi noi, la întâlnirea cu prima ocheadă pe care v-o aruncă soarele la începutul unei zile noi. Sunt 519 sau 513 scări. Ce să-i faci? Când numără trei copii, dă cu virgulă. Eu nu vă pot spune exact, pentru că am preferat să număr milionul de clopoţei şi steluţe de toate culorile. Sunt zdravene, din metal, cu balustradă pe ambele părţi. Aşa că nu ai nicio scuză să te sperii că ai putea să aluneci de pe ele. Sus ne întâmpină tricolorul învingător şi o tăbliţă cu 1.904, care nu-i anul niciunei răscoale, ci chiar altitudinea la care respri aerul rarefiat de pe Toaca. Dacă nu mai ştii prin ce buzunar s-a ascuns respiraţia după atâtea scări, ei bine, sus o pierzi de tot. Pentru că se întâmplă să descoperi cele mai ciudate fenomene. Venită să văd răsăritul la munte, m-am trezit şi cu marea la picioare. "Marea alpină", zice prietena mea ca să mă scoată din buimăceală. Undeva jos, o întindere compactă de nori radiind portocaliu de la soarele care plutea deasupra într-o baie de abur, acoperind cu totul munţii şi Durăul pe care-l zărisem, cu o zi înainte, în miniatură. Acum că împuşcasem doi iepuri dintr-o lovitură, mai moldoveancă, nu pot spune că m-am simţit, dar mai norocoasă da, ca atunci când ai ocazia să începi ziua cu două dimineţi.

Citit 35077 ori Ultima modificare Vineri, 02 August 2019 12:56

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.