Întinde arcul, domnule destins...
(eşti scumpa mea încredere-n salvare)...
sunt inutil, naiv sperietor
lângă divina mea sperietoare!
Nu am cerut (nicicând) nimic în plus...
doar te-am rugat de pace şi iubire,
dar nu te-ai îndurat să mă asculţi...
şi sufletul mereu să mi se mire!
Oare nici tu n-ai vreme de frumos?
nici tu n-ai timp de pâine şi de sare?...
sufletul meu de cârpă nu mai vrea
să strige – în zadar – „noli turbare”!
Ce rost mai am când râsu-plânsu-i fals
şi când menirea mea se risipeşte
sub semnul trist al sfântului neant,
perfect, net/temător, ne/pământeşte!
Te rog frumos...[acum şi negreşit...
(ochiul tău nalt nu poate să te mintă)]...
destinde arcul, domnule distins...
nu mai rezist să fiu (zadarnic) ţintă!
