Mă duc până-n adâncuri, departe, înainte,
prin unghiuri cu icoane, paingi şi colburi sfinte,
să caut urme rare de paşi care i-au dus
la răsărit, pe unii... pe alţii, la apus!...
Şi caut în hrisoave, în hărţi şi-n toate cele
ruine, condici, rune... şi-n stânci, şi-n pietricele,
poate găsesc altarul în care-a fost scăldat
întâiul don Quijote trist/vesel şi soldat!
Şi caut (fără milă şi fără hodinire)
plâns scump (cu Dulcinee) din dare şi din fire,
şi aflu (pe jertfelnic) zgârieturi de fier
şi scrumuri năclăite cu sânge cavaler!
Şi se sucesc pereţii cu spatele la mine,
şi văd cum sfinţi şi laici se umplu de ruşine!...
Mă duc până-n adâncuri... şi nu mă mai întorc,
şi strig la cer, la apă, la aer şi la foc:
mai vii... (în viaţa asta)... co/moara mea de vânt,
să măcinăm de-o turtă cu grâu şi cu pământ,
să ferecăm şi piatra, încet frumos, pe toată...
şi să se mire lumea: ce moară nestemată?!
