Moto: "sunt bolnav şi nu-ţi pot scrie             cât sunt de bolnav eu ţie"                                  (Cezar Ivănescu)   Nu mai am ce să iau, nici de unde să iau, nu mai am ce să dau, ce să zic...nimănui... mă întorc unde-ai fost...şi te rog, dacă eşti: hai, doamnă livadă, hai să facem gutui!...   Ce frumos mă lăsai să mă uit până când... câte frunze şi flori, deodată, pe crengi, câte păsări în zbor şi în cân ...

Şi scriu. Şi scriu. Şi scade cerneala în călimară. Şi scade aşa, parcă ar fi mânată de un reflux definitiv. De parcă nu aş fi vorbit cu Luna în fiecare seară, când am prins-o plină şi goală, bătându-mi la geamuri, să mă lase în pace şi să mă ocolească, măcar când scriu, cu mareele ei păguboase. Şi scriu. Şi nu mă uit la ceas. Şi termin scrisoarea, prima scrisoare. Uite cum o termin: "Nu ştiu dacă, vreodată, vei vrea să vii în sfera romantismului meu, dacă ...

Şi abia mai aud un tic/tac ostenit şi o flacără-ncet cum se duce-n chibrit... hai să mergem pe dealuri, la noapte, haihui, hai, marmora mea, hai să facem statui!   Hai să facem statuile celor ce-au fost şi mi-au dat şi mi-au spus nu cumva fără rost să trăiesc pe această mărgică de lut... ale celor întorşi (de la moarte) pe scut!   Hai, marmora mea...nu auzi cum se zbat (din zadar în zadar, din păcat în păcat) atâtea silabe pe ruguri şi-n rugi... nu-i mai bine să fug? ...

Când a murit Maria, era luni... (fugise de la casa cu nebuni)... şi-a stat aşa, lângă pârâu, departe, pe flori nemuritoare pân-la moarte!   A stat o săptămână, până când nişte creştini (care furau pământ) au dat de ea şi au crezut că-i floare uitată-n viaţă, pentru fiecare!   Au plâns încet şi tainic şi frumos, au aruncat uneltele pe jos... şi-au dus-o (toţi) au dus-o pân-acasă (acasa lor)...Maria n-avea casă!   O zi - la unul!...altă zi - la altul!... (tris ...

Dar n-a fost, n-a fost aşa!...cum zice Antrenorul de îngeri, poetul NHS... Visu-i vis, chiar dacă-i frumos şi corespunde aşteptărilor mele de cicisbei ne/hotărât. Dar nu-i nimic, pândesc niţel pe stradă, la vale şi la deal, îmi adaug vreo câteva iluzii în arsenal...şi, dacă nu te văd venind, merg să desăvârşesc scrisoarea, poate reuşesc s-o vâr în cutia poştală, măcar mâine, dacă azi nu mai am timp util. Aşadar, ridic ochii deasupra gardului, îi zvârl în stânga ...

Şi, cum îţi spuneam în ziarul de ieri, după ce era să strivesc mâţa lui nea Ion, fiindcă mergeam visându-te către gardul de admiraţiune şi supliciu, după ce i-am tras un şut năprasnic şi nimicitor...(au trecut, de atunci, patruzeci de ani, dar mâţa nu a mai ajuns pe pământ)...mă aşez cuminte pe "scaunul singurătăţii", cum frumos zice Fănuş Neagu, şi încep să mă zgâiesc (încet şi cu minte, cred eu) printre cele două scânduri martore ale atâtor suspine şi oft ...

Şi eu, şi mătrăguna...(mulţi ani şi ani/lumină am mers fără oprire)...şi n-am ajuns nici când acolo (cică) unde păcatul nu e vină şi unde nu-i nici mâine, nici ieri şi nici curând!   Şi eu, şi mătrăguna...(cu-asemenea viteză!)... nu am ajuns nici unde şi n-am ajuns nici cum!... cum, când şi unde (oare) va fi s-avem adresă, dacă pe Calea asta nu merge nici un drum?   Ci (poate) sunt, dar unde-s? că nu-s în chipuire! ori nu-s pentru vederea celor ca noi, mărunţi? ...

Şi dă-i, şi luptă...(vorba lui Caragiale)...şi scrie, şi iar scrie...(cu un vraf  de cărţi alături, din care iau câte un citat deştept, care mi se pare că va frânge inima splendorii de peste drum)...şi iată ce a ieşit: "Încă de la începutul acestor umile şi netrebnice rânduri, vreau să-mi permiţi să-ţi sărut mâinile tale de ingineră harnică, să mă laşi să-ţi descriu atmosfera emoţională şi picturală în care trăiesc de când ai apărut ca o arătare în fa ...

De-a lungul şi de-a latul vremelniciei mele am dat cu pietre-n cântec, în lună şi în stele, şi am zvârlit cu flăcări în ruguri şi în rugi, şi am furat cuvinte şi lacrimi de pe cruci!   Ce-i cu atâta lună?...(i-am zis în gura mare, iubitei mele)...uite cum umblă pe cărare şi-şi târâie bocancii, pândeşte, bate-n geam şi vrea să-i spun oleacă nişte Omar Khayyam!   Ce-i cu atâtea triluri? ce-i cu atâtea stele?... (îmi tulbură iubirea, nu pot să dorm (de ele)... ...

Oare ce mai face, Doamne, doamna mea? câte rochii negre, lungi, de catifea mai îmbracă-n seară? cui le duce, oare, să le soarbă-n taină...(şi-n amiaza mare)...? cui le mai dezbracă?...oare unde sânt ochii-mi să le umble-n foşnet pe pământ?   Ce mătăsuri, oare...(când se va întoarce de sub jugul celor trei meschine Parce)... va purta spre mine...(semn că se mai poate smulge frumuseţea din singurătate şi adusă-n jertfă marelui Nimic)... ochii-mi să le umble mult pe bora ...