Tania Nicolescu, "Sub cerul mut", Iaşi, Editura PIM, 2016
Motto: "…trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău/ & n-am înnebunit./ Ceea ce despre Tine/ nu se prea poate zice./ Ţi-am privit cerul. E omenesc./ Nu m-aş mira dacă din el/ ar începe acum, când vorbesc,/ să ţâşnească sânge. Şi nici Tu…" (Radu Vancu)
Aparent, cartea Taniei Nicolescu este alcătuită din trei părţi care nu ar avea prea multe puncte comune. Un mini-roman consistent în miezul ediţiei, care dă şi titlul cărţii, o nuvelă de mici dimensiuni la început, „Descântecul amiezilor” şi o povestioară, la final, „Efemeridele”…
Titlul „culegerii” este lămurit la finalul textului mare, când două personaje, printre care şi cel principal, în care o ghicim chiar pe autoare, Maria, stau pe o bancă într-un parc, lângă un lac plin de pescăruşi. Deasupra lor, deasupra tăcerii personajelor feminine, trecute, cel puţin una dintre ele, de a treia tinereţe, „cerul, devenit între timp cenuşiu, se răsfrângea mut în apele uşor învolburate, de parcă puţin i-ar fi păsat de ceea ce aude răsunând pe sub el: chiote de bucurie sau scâncete de jale.” (p.169)
Despre cum cum tace uneori Dumnezeu sau cum nu Îl auzim noi, a mai scris Shusaku Endo, în „Chinmoku” (Tăcere), ori Paul Bowles, în al său roman tradus la noi „Cerul ocrotitor” sau „Ceai în Sahara” sau Radu Vancu, cel din moto-ul luat dintr-un poem apărut recent în „Vatra” şi probabil am mai găsi exemple…
Cert este că, mai mult decât tăcerea cerului, ceea ce leagă cele trei texte este Moartea. Şi, într-un fel, lipsa unei reacţii, în „Sub cerul mut”, a justiţiei divine în cazul unei crime care are loc acolo… O crimă care, de fapt, se alătură unui şir nesfârşit, omenirea demonstrându-şi singură că „homo homini lupus”, scena finală a „Efemeridelor”, în care o fetiţă de o puritate deosebită descoperă într-un album de reproduceri de artă pictura lui Repin, „Ivan cel Groaznic şi fiul său”, în care ţarul este surprins în momentul imediat de după lovirea gravă a fiului, care va şi muri după câteva zile. Ivan, cu ochii măriţi de… groază şi de remuşcare, îl ţine în braţe pe tânărul moştenitor, plin de sânge.
Moartea, înţeleasă însă şi ca manifestare a Răului, a răului omenesc în principal: „… dincolo de constatarea – deloc surprinzătoare – că nimeni nu era perfect, i se păru că descoperă esenţa a ceea ce-l deosebeşte pe un om de un altul. Şi anume, nu înfăţişarea, nu haina purtată sau rolul jucat în societate – deoarece acestea purtau deja amprenta rutinelor sau intenţiilor – ci mai ales ceea ce nu spunea sau, mai degrabă, ceea ce nu făcea, atât în atitudinea faţă de sine, cât şi în raport cu altul. Oamenii, descoperea pentru întâia oară Maria, erau, de fapt, o multitudine de specii. Iar unele dintre ele erau atât de periculoase… Şi, cu oroare, în ochii multora dintre ei zărea cum, atentă, pândea perfidia privirii unui gollum. Pregătit oricând pentru a înşela, a sugruma, a înjunghia…” (144)
Poate în prima parte accentul este pus altfel, deşi şi acolo apare o fată a unui personaj principal (Smaranda, care ar putea fi, de ce nu, tot Maria), care moare într-un atac terorist în Norvegia!
În „Efemeridele”, care nu putem fi decât noi, oamenii-clipe, prădători sau nu, apar şi acolo cerul şi… „tăcerea adâncă în care timpul îi păru că încremeneşte”…
Maria este personajul principal, chiar dacă omniscienţa este a Taniei Nicolescu! Pentru că despre acea crimă, căreia îi cade victimă o rudă (dacă nu mă înşel: un bărbat, ofiţer, de 61 de ani) a Mariei, ucisă mai mult din precauţie de către asasin, altfel vechi prieten al victimei, Maria nu poate afla cât află… cititorul! Maria este… stendhaliană, este o oglindă în care se reflectă societatea românească actuală, meditând, ajutată de curgerea eternă, presocratică, a fluviului Dunărea ( cu „acel miros aparte, ca de sălbăticiune, aspru şi puternic, în care izul mâlului alterna subtil cu mirosul de peşte şi cu cel al ierburilor subacvatice care, rupte de curenţii puternici, se descompuneau pe mal.”), asupra obsedantului Rău: „Tot aşa şi apele timpului împing omul în adâncimile sale greu de bănuit; uneori ale binelui, dar cel mai adesea ale răului, pentru că oamenii sunt doar nişte fiinţe slab apărate, ce se simt fascinate de strălucirea răului. Căci răul are atracţiile sale strălucitoare precum ochiul şarpelui, ce îi încremenesc în faţa lui, făcându-i să nu se mai împotrivească. Şi doar trăind poţi afla cât efort este necesar pentru a învăţa să te fereşti la momentul potrivit şi a evita să fii atras în bulboana cea neiertătoare a răului. Şi cu toate aceste primejdii cărora Maria, din când în când, reuşea să le simtă prezenţa nevăzută, viaţa care continua să respire pretutindeni în jurul ei, în clipocitul apelor, în adierea vântului, în zborul pescăruşilor, îi părea a fi – cel puţin pentru om – nedrept de scurtă… Ştia, sau mai degrabă simţea – chiar dacă nu cu precizie când anume – că, destul de curând, soarele, plopii ce legănau pe umerii lor cerul, jocurile luminii şi ale apelor, toate aceste minuni, aveau să dispară şi pentru ea, pentru totdeauna. Maria se întristă şi-şi întoarse privirile spre faleză. Treceau câţiva oameni. Pentru ea, doar nişte necunoscuţi.
Cu timpul, începi să cunoşti mai mulţi oameni în oraşul tăcut decât în cel în care ai trăit ani de zile şi astfel ajungi să te simţi ca şi pierdut, pe o planetă extraterestră, pustie şi poate ostilă!, îşi spuse cu oarecare amărăciune. Aruncând o ultimă privire jocului de ape şi lumini se îndepărtă de balustradă şi, fără grabă, se îndreptă către casa surorii sale.” (p.108)
Maria se întâlneşte cu diverşi oameni, unii scriitori, ajută, pledează pentru voluntariat, întrajutorare. Relaţiile cu cele din familia ei, în primul rând cu Ina, fata ei, sunt printre cele mai emoţionante. Părerile de rău după tinereţe, după… Cuba libre, au paginile lor de o frumuseţe aparte, de o autenticitate fără… menterita (minciună, p.149), visul cu Tinereţea şi hergheliile de cai fiind cu totul aparte:
Tania Nicolescu este o stendhaliană… existenţialistă, care simte destul de enorm şi vede monstruos, ştiind, ca şi Maria, câte ceva despre „Întunericul mut” (altă formă a Misterului… tăcut), dar şi despre acestea: „înţelese că oamenilor nu le este necesar doar văzul pentru a putea începe să distingă clar adevăratele culori şi nuanţe ale lumii. Că există simţuri speciale ce trebuie dezvoltate, simţuri fără de care multe din cele văzute şi auzite puteau scăpa înţelesului. Poate că fusese mult prea târziu când începuse să-şi dea seama că şie ei, într-o oarecare măsură, îi cam lipseau aceste simţuri. Sau poate că nu fusese nevoită să şi le dezvolte fiind în vremea copilăriei sale mult prea protejată. Puţin înţeleasă, dar protejată şi în siguranţă. Însă poate că lipsa, ori poate dezvoltarea insuficientă a acestor simţuri speciale se constituiau într-o breşă care fragiliza fiinţa umană, făcând-o vulnerabilă, asemenea unui sistem imunitar slăbit. Aşadar, cum să-l înveţe un orb pe altul cum este culoarea luminii sau… a lumii?” (p.130)
