La sfârşitul veacului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului următor, „secolul luminilor”, arta diplomatică românească atinge un deosebit grad de perfecţionare în timpul domniei în Ţara Românească a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), urmaşul la tron al lui Şerban Cantacuzino, dar şi nepot al acestuia.
Procedând cu tact şi abilitate, domnul-cărturar de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor a avut, pe parcursul lungii sale domnii de 26 de ani, o politică externă echilibrată, întreţinând bune relaţii cu Austria lui Leopold I, Polonia lui Jan Sobieski şi a urmaşilor acestuia, Rusia lui Petru I, dar şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea.
Uriaşe sume de bani iau drumul Stambulului
Excelent cunoscător al situaţiei politice internaţionale, Brâncoveanu a realizat că niciuna dintre cele trei Mari Puteri vecine, Austria, Polonia şi Rusia, nu putea garanta, cu întregul potenţial militar de care dispunea, independenţa statală şi suveranitatea naţională a Ţării Româneşti în faţa Porţii. Din contră, în ceea ce priveşte Austria şi Polonia, Leopold I, Jan Sobieski şi urmaşii lor nutreau mai degrabă intenţia clară de a ocupa ei înşişi ţările române decât de a le ajuta să se elibereze de sub suzeranitatea otomană. Brâncoveanu a rămas mai departe pe o poziţie de clară şi constantă expectativă, aşteptând o conjunctură internaţională favorabilă pentru a opta pentru o anume putere europeană. În acelaşi timp, s-a străduit să adoarmă orice suspiciune a sultanului şi marilor dregători de la Constantinopol, instrumentul cel mai convingător fiind uriaşele sume de bani care luau drumul Stambulului. Numai aşa se explică cum a reuşit domnul valah să se menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de secol, aproape 26 de ani, „stabilitate nemaiîntâlnită din vremea lui Matei Basarab datorită cumpătării, chibzuinţei şi felului în care a înţeles să-şi îndeplinească menirea de promotor al idealului de independenţă a patriei, într-o perioadă de mare restrişte şi tulburări în acest colţ al continentului european”.
Corespondenţă diplomatică impresionantă: 282 de scrisori identificate până acum
Foarte bine informat, domnul era un perfect cunoscător al situaţiei internaţionale, mai exact al celor mai recente evenimente, în detaliu şi aduse la zi. Acest lucru a putut fi posibil prin crearea unui minuţios şi bine pus la punct aparat diplomatic, modern şi la standarde europene de funcţionare. Cancelaria domnească, foarte activă şi eficace, era alcătuită din dieci specializaţi în limbile latină şi italiană, germană, poloneză, turcă, maghiară şi rusă, precum şi greacă, care ştiau absolut toţi să opereze cu cifru.
Numai aşa a reuşit domnul să întreţină, beneficiind de ajutorul stolnicului Constantin Cantacuzino şi de priceperea şi competenţa diecilor de cancelarie, o bogată corespondenţă diplomatică - 282 de scrisori identificate până la ora actuală - în limbile latină, italiană, greacă, polonă, rusă, germană şi maghiară, nu numai cu suveranii vremii, împăratul Austriei, ţarul Rusiei, regii Franţei şi Poloniei, dar şi cu oameni de stat, generali, austrieci, poloni şi ruşi, ambasadori ai Marilor Puteri la Constantinopol (englez, olandez, austriac, veneţian), Suveranul Pontif, cardinali, prelaţi ai Bisericii Răsăritului, cărturari greci. Din cele 282 de scrisori amintite, mai bine de jumătate, adică 170, au un caracter politico-diplomatic.
Să nu trecem cu vederea nici vasta reţea de agenţi şi emisari creată de domn, şi întreţinută la Curtea acestuia de la Bucureşti, având ochii aţintiţi în permanenţă spre Viena, Constantinopol, Moscova şi Varşovia, formată din cărturari, comercianţi şi clerici ardeleni, sud-dunăreni sau levantini, trimişi în importante misiuni în capitalele europene.
Politică de echilibru între habsburgi şi otomani
Tânărul domn de 34 de ani nu s-a grăbit să continue orientarea politică filohabsburgică a unchiului său. Acest lucru a atras nemulţumirea habsburgilor, concretizată în expediţia militară întreprinsă în Valahia de armata austriacă aflată sub comanda generalului Heissler şi înfrântă la Zărneşti, în 1690.
Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino erau la curent cu informaţiile apărute în presa europeană a vremii, ei primind „diarii” şi reviste cu conţinut politic de la Viena şi Veneţia, şi pe care, în timpul războiului dintre „Liga Sfântă” şi Poartă, le-au trimis şi ambasadorilor britanic şi olandez de la Constantinopol.
Un ultim, dar nu mai puţin însemnat aspect asupra căruia vom zăbovi, se referă la frecventarea asiduă a Curţii Domneşti din Bucureşti de către o serie de emisari diplomatici străini, după începerea negocierilor de pace între principalii protagonişti ai războiului, imperialii şi otomanii. Totodată, schimbul de misive dintre negociatorii de la Viena şi Constantinopol s-a făcut prin Ţara Românească, cu îngăduinţa domnitorului, care, împreună cu unchii săi Cantacuzini, sfătuitorii săi, a căutat să ţină Valahia departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie.
Brâncoveanu s-a eschivat, totodată, în măsura posibilului, de la o cooperare activă cu turcii, ducând o politică dibace de echilibru între habsburgi şi otomani. De aceea, el nu s-a mulţumit numai cu simpla poziţie neutră de observator, ci a încurajat demersurile diplomatice iniţiate de britanici şi olandezi, menite a aduce pacea în zonă, fapt cunoscut şi apreciat de contemporanii săi.
Sursa: historia.ro
