*… spune fostul băieţel de aur, Alexandrina Halic * Cândva l-a jucat pe Pinocchio; acum interpretează conştiinţa băieţelului de lemn *
Născută în 1941 la Timişoara, actriţă, scenaristă şi regizoare, Alexandrina Halic este fostul copil-minune al anilor ’60, care a dat viaţă unor personaje puternice, de neuitat pentru copiii de altădată.
De la Pinocchio la David Copperfield, micuţa doamnă cu glas cristalin, de neconfundat, a vrăjit câteva generaţii de români. Micul Prinţ, Alice, Omuleţul de sticlă din „Inimă rece”, băieţelul din „Comoara din insulă”, de Stevenson, dublul rol de băiat din „Prinţ şi cerşetor”, o voce pentru teatru radiofonic sau filme de animaţie.
Sigur, ca actriţă a călcat şi prin piesele oamenilor mari, jucând-o pe Oana din „Apus de soare” sau pe Gena din „Titanic vals”, la Teatrul „Mihai Eminescu”…
Acum joacă rolul unui şoricel demodat, cu cheiţă, în spectacolul „Când păpuşile spun pa”, la Teatrul „Ion Creangă”… Un rol trist, al unei jucării cu care nu se mai joacă nimeni: „Depresie cu cheiţă”, chiar îi spunea cineva…
Am întâlnit-o într-una dintre ultimele producţii ale Teatrului „Ion Creangă” din Bucureşti, „Rotocol”, un spectacol pentru copii de până în trei ani - un program cu totul nou al teatrului bucureştean care, după câte am văzut, este primit foarte bine de cei foarte mici.
- Cum era, bună doamnă, pe când eraţi… un băieţel pe scenă?
- A trecut mult, mult timp de-atunci… Acum sunt bunică de băieţei şi joc bunici. L-am mai jucat până prin ’95 pe Pinocchio. Încă s-a mai putut - o păpuşă de lemn. Acum am predat ştafeta şi nu mai joc nici David Copperfield, nici Pinocchio. Nu spun că nu mi-e dor de ei, dar asta este…
- Aveţi o voce inconfundabilă la radio, la fel de tânără ca pe vremea primului Pinocchio…
- Mulţumesc. Pentru prima oară, acum două-trei săptămâni, am jucat o bunică, la radio. Iată că şi radioul m-a adus la vârsta mea! Important este că se mai poate, că încă mai e nevoie şi de bunici pe scenă.
Din fericire, încă mai sunt în teatru. Şi chiar dacă nu-l mai joc pe Pinocchio, joc Greieraşul din „Pinocchio”, deci conştiinţa lui. Mai joc o doică în „Harap Alb”, un pitic în „Alba ca zăpada”, mai joc un omuleţ de sticlă în „Inimă rece”…
- Doică? Un personaj inventat?
- Doica asta are o poveste. La început am fost doar asistentă de regie la „Harap Alb” şi mă gândeam cu regret că în clipa în care se vor termina repetiţiile o să trebuiască să părăsesc spectacolul. Şi atunci am vorbit să inventăm un personaj, ca să rămân şi eu în poveste.
Este foarte trist când actorul trebuie să se despartă de scenă. Dacă poate să mai rămână, ăsta este un cadou din partea vieţii, nepreţuit. Că e o meserie pe care o faci de drag…
M-a întrebat un chioşcar, de unde mă duc să cumpăr ziare: „Da’ unde vă duceţi, la plimbare?” „Nu, mă duc la serviciu.” „La vârsta dumneavoastră? Păi de ce?!” „De plăcere, domnule, de plăcere!”
Nu ştia ce treabă am eu. I-am explicat şi m-a înţeles: acum mă salută de fiecare dată când mă vede trecând. El n-a fost niciodată la teatru…
- S-au schimbat copiii, ca public, în toţi aceşti ani?
- Nu, au în continuare nevoie de poveşti. Sigur, poate că sunt puţin mai pretenţioşi, pentru că informaţia lor este mai multă…
- Experimentaţi acum spectacole pentru foarte mici…
- Era aici o fetiţă de un an şi opt luni care ştia că trebuie să spună „bravo!” şi nu putea încă să pronunţe… Cei la 3-4 ani comunică mai bine cu noi. Unii vin şi de trei-patru ori la acelaşi spectacol. Tatăl unui băieţel spunea că nu are încotro, copilul îl aduce la teatru…
- Dar acum copiii au şi vor mai mult divertisment la televizor…
- E drept, dar aţi văzut că merge să-i duci cu povestea. Povestea îi încântă la fel, chiar dacă au acasă calculator sau Cartoon Network. Au nevoie de poveste, nu dau niciodată deoparte povestea!
Comentariu foto: Un iepuraş foarte iubit de copii…
