- Mustafa Balel, Iniţiatoarea, Tracus Arte, Bucureşti, 2014, în traducerea Niculinei Oprea şi a lui Florin Logreşteanu
Într-un interviu relativ recent, acordat chiar uneia dintre traducătoarele cărţii, Niculina Oprea, interviu publicat pe www.agentiadecarte.ro, Mustafa Balel, printre altele, spune:
„Copiii sunt puri, fără niciun amestec, fără falsificări. Ei nu sunt niciodată cum suntem noi în tendinţa de a-i vedea. Ei sunt sensibili, ei văd totul, ei se revoltă în faţa nedreptăţilor deoarece ei nu au conturi în bancă. Ei spun tot, spun lucrurilor pe nume. În turcă există o expresie : „David, care nu ne spune decât adevărul.” Iată, ei sunt la fel. În acelaşi timp, ei sunt foarte atenţi, buni observatori. Pentru asta îi iubesc în această viaţă asemenea scrierilor mele.”
Această afecţiune pentru, într-adevăr, cei mai puri dintre noi, oamenii, rezultă din majoritatea celor şase texte cuprinse într-una dintre cele aproximativ o sută de cărţi ale scriitorului turc născut în anul 1945, la 1 septembrie, în Sivas…
Într-o altfel de ordine a ideilor, gândindu-ne la celebrul film „Forrest Gump”, unde ni se sugerează că viaţa este ca o cutie cu bomboane diverse de ciocolată, plină de surprize, şi cartea „Iniţiatoarea” este ca o cutie de lokum, după cum spun turcii rahatului, existând chiar o scenă în carte, chiar în povestirea care dă titlul cărţii, în care „bucăţile de lokum acoperite cu zahăr pudră şi cu praful din stradă”, moliciunea acestor bucăţi „cu aromă de trandafir” între degete, sunt o introducere delicată la un existenţialism sui generis balelian, influenţat şi de o bună cunoaştere a multor aspecte ale literaturii contemporane şi moderne, pe care a tradus-o consistent scriitorul… Mustafa Balel aminteşte tot în acel interviu de Maxim Gorki, Panait Istrati, Stoyan Daskaklov, Michel Tournier, Jorge Semprún, Gustave Flaubert, Yann Queffélec, Pascal Bruckner, Jean-Philippe Toussaint şi alţii…
Cristi Fulaş, Petre Barbu, Răzvan Petrescu, George Saunders („10 decembrie”, Ed. Black Button Books), Jean Rouaud, Aziz Nezin, Salinger chiar, ar putea fi alte referinţe pentru cei care vor întreba la ce se pot aştepta lecturând cele şase bijuterii ale lui Mustafa Balel.
În acel interviu menţionat, este un episod controversant. Întreabă Niculina Oprea:
„În proza dumneavoastră se observă o relaţie fină între literatură şi istorie. Puteţi să ne daţi o explicaţie clară a diferenţei între real şi imaginar, din punct de vedere al prozei pe care o scrieţi?”
Răspunde Mustafa Balel: „Pe marginea acestui subiect, sunt foarte sensibil. Mai mulţi scriitori din lume şi cei din imediata vecinătate utilizează adesea evenimente pe care le-au trăit personal, pe care le-au auzit la prietenii lor, sau diferite fapte diverse citite într-un ziar, iar ei nu se simt niciodată deranjaţi. Dar eu totdeauna mă tem de asta. A scrie despre un eveniment real, îmi pare mereu precum o minge. Un obstacol care ar bloca scriitorul într-un domeniu bine limitat. Mă simt foarte inconfortabil să nu pot scrie ceea ce vreau. Înaintea caietului meu mă simt ca un sculptor şi aştept să fiu lăsat în pace cu plastilina de modelat pentru ca eu să pot crea acea formă care-mi trece prin cap. Cu alte cuvinte, în timpul scrierii literare, realul te face prizonier al realităţii sale, iar eu detest asta. Îmi place să fiu liber, să creez lumea mea imaginară.”
Într-un text precum „Ultimele zile ale bunicului” te poţi îndoi de cele afirmate mai sus. Sau, mai simplu, Mustafa Balel chiar este un magician, care te face să nu mai vezi diferenţa dintre realitate şi lumea imaginară. Practic, acel text este un mini roman, în care relaţiile unei familii sunt surprinse simplu, dar delicat, cu toate tensiunile inerente când există un membru al familiei dominant, aici mama naratorului. Este una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pentru un bunic, pe care le-am citit în întreaga literatură universală, cu subtextul următor: trădarea Vechiului pentru Nou nu este întotdeauna, ba chiar niciodată recomandată!
Mai ales când anumite obiecte sunt încărcate cu o anume simbolistică!
Mustafa Balel, cel puţin aici, în acest volum, este foarte atent la gândurile personajelor, ele sunt adevăratele personaje. Gândurile unui muncitor în construcţii, în primul text, gata, pentru o sumă destul de mare bani munciţi, pe care ar fi riscat să-i piardă, să nu ia apărarea unei rude minore acuzate de furt; gândurile unui adolescent un pic sărac cu duhul în „Iniţiatoarea”; gândurile caraghioase ale unei femei tinere care îşi vinde un rinichi pentru a nu mai fi menajeră, gândurile a două fete, ambele supuse traumelor morţii a două fiinţe dragi, cea din „Copilul mămică” fiind autoarea involuntară a unei crime, omorându-şi în joacă sora mai mică…
Maestru şi al suspansului, Mustafa Balel ne-o lasă apoi din nou singură pe fata care povesteşte, de această dată cu noua ei soră, Nurhayat. Cele două surori sunt iar închise în casă, la primul etaj, ispitele afară sunt mari, cea mică va fi oare lăsată singură, se va zdrobi de asfalt, se va întâmpla altă grozăvie?
Culori ale Anatoliei, ale Istanbulului, arome, parfumuri, condimente, „dulceaţă de pere, miere în fagure, salată de ton, ciorbă de burtă”, vitrine, rafturi de magazine, scoarţă de copac, ape, muzică (cine a auzit de Ajda Pekkan, Hafiz Burhan, Celal Guzelses, Sukru Tunar?), Bosforul, strigările muezinilor, arbuştii de fistic, mandarinii, perii cu fructele rotunde, magnoliile, celebrii covrigi cu susan, legumele gătite, toate acestea te asaltează, iar oamenii sunt atât de… umani, cu greşelile şi frumuseţile lor, cu închiderea (finalul „Oglinzii”, primul text din carte, cuprinde şi propoziţia: „Toată lumea părea închisă în ea.”) şi cu deschiderea lor ( prieteniile, chiar şi în amurg, sunt atât de frumos schiţate), dezvăluind poate cea mai spectaculoasă faţetă a Turciei: umanismul ei adânc ancorat în trecutul fabulos.
Portretul aşa numitei iniţiatoare, femeia Mevludana, o mătuşă a naratorului (a nu se confunda cu scriitorul! Sic!), divorţată de soţul ei, este de neuitat; de fapt, nu există nicio iniţiere erotică, după cum ar crede unii şi după cum afirmă teribilist chiar naratorul: pur şi simplu prin devotamentul său, prin puterea sa de sacrificiu, Mevludana este o iniţiatoare în acel umanism despre care aminteam mai sus: firesc şi sacru în acelaşi timp!
