Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Cartea lui Marin Ioniță, „Kiseleff 10 – Fabrica de scriitori”, se adresează celor care iubesc istoria literară contemporană românească. Mai exact, celor care doresc să știe mai multe și despre anii ’50 ai secolului trecut („deceniul damnat”), despre perioada imediat precedentă și cea ulterioară. O etapă fierbinte pentru spiritualitatea națională.

Actuala ediție a lucrării, revăzută și adăugită, apărută în 2018 la Editura „Corint” București, este prefațată de Alex. Ștefănescu. Gestul nu îi conferă un plus de valoare, evident, însă o face mai căutată, mai vandabilă. Cunoscătorii de literatură română contemporană știu cu siguranță ori au auzit măcar în treacăt despre Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, care a funcționat în București în anii 1950-1955, într-o clădire monumentală de pe strada Kiseleff 10. Autorul cărții, Marin Ioniță, a fost student al acestei școli deosebite, ciudate, ieșite din tiparul obișnuit al învățământului românesc: „Școala de Literatură. Singura din lume după institutul de profil de la Moscova. Ne trebuia, nu ne trebuia la vremea aceea? Tichie de mărgăritar pe un cap plin de bube? Partidul se mândrea cu ea. Își pregătea scriitorii de care avea nevoie. (...) A dat zeci, poate o sută de scriitori în cei cinci ani de existență (...) dar niciunul n-a ajuns acolo, foarte sus, măcar în umbra lui Eminescu.” Tonul sincer, acid, prezent pe tot parcursul scrierii, constituie un câștig imens pentru valoarea cărții. Într-o prefață, autorul remarcă: „Din Școala de Literatură n-a mai rămas nici arhiva. Am aflat că mucegăise, într-un timp fiind aruncată de-a valma într-o cameră de subsol, de unde a dispărut fără urmă, probabil la o groapă de gunoi. Mai este Palatul de la Șosea, cedat unui partid politic de primul președinte revoluționar al Uniunii Scriitorilor, ajuns moșier în Oltenia.”  Acum se știe că în acel loc se află sediul P.S.D., iar cel care l-a împroprietărit se numește Mircea Dinescu.

Totuși, autorul nu își arogă merite superioare celor care rezultă din cartea însăși: „Nu sunt cronicarul Școlii de Literatură de pe Șoseaua Kiseleff, nici măcar pentru cei doi ani cât am fost studentul ei. Nu sunt nici istoricul care să cerceteze întâmplările din acel loc și acel timp. Nu sunt decât un ins care își povestește amintirile.” Cartea are 55 de capitole publicate în timp de revista „Argeș”. Autorul face referiri la zeci de colegi, foarte multe dintre ele vizându-l pe Nicolae Labiș. În legătură cu moartea poetului, nu este îmbrățișată „teoria conspirației”, Marin Ioniță scriind negru pe alb: „Oricâte variante au fost lansate în circulație, și se vor mai lansa, una singură nu poate fi pusă la îndoială: corpul său era îmbibat cu alcool în momentul accidentului. Poate numai în stadiul de ușoară amețeală, poate în stare de euforie, poate și mai avansată. Și că venea în stația de tramvai și mergea pe peron nesigur pe picioare, clătinat, împleticit, o mărturisesc toți câți l-au văzut ultima dată. Uneori, într-o asemenea stare, nici nu este nevoie de o cauză din afară. Nicolae Velea nu a fost lovit nici de tramvai, nici de autobuz, nici de sania cu zurgălăi. A murit singur, căzut în zăpadă. Nu știu de unde venea și în ce stare era atunci. Dar toți Bucureștii scriitorilor îl știau setos de băutură. Și era tânăr. Și era un scriitor de excepție... Nici pentru Marin Preda nu a fost nevoie să se cutremure pământul și să fie strivit de zidurile căzute  peste patul său de la Mogoșoaia. Nici Nichita Stănescu nu s-a prăbușit cu avionul. Primul a murit înecat în vomă, celălalt avea ficatul ars ca pe jar... Suntem atât de fragili. Și nu toți sfârșim eroic. (...) Labiș a lovit un tramvai pe care nu l-a putut arunca de pe șine...”

A fost vreun gălățean student la Școala de Literatură? Da. Este în câteva rânduri evocată Tita Chiper„una dintre cele mai afurisite ziariste”, născută la Galați, ulterior soția lui Alexandru Ivasiuc. Un subcapitol din carte, „Se cere ridicarea blestemului”, îi este în mare parte dedicat. Se vorbește despre o reuniune importantă, Consfătuirea tinerilor scriitori (20-22 martie 1956), în cadrul căreia a luat cuvântul, printre alții, și Tita Chiper, proaspăt absolventă a Școlii, ajunsă reporter la ziarul șantierului de la Bicaz. „În viață, spunea Tita Chiper, oamenii nu sunt așa cum ar vrea cineva să fie. Șantierul nu este neapărat o școală de educație pentru toată lumea. Mulți dintre cei care se află aici ajung bețivi, scandalagii, violenți, înrăiți, hoți chiar. Și am să vă spun acum un lucru incredibil, care să vă cutremure, cum m-a cutremurat și pe mine. Acei eroi se luptă să supraviețuiască în fiecare ceas, pentru că nu se poate altfel, pentru că asta este meseria lor. Și iată că este posibil ca printre ei să se găsească și sinucigași. Chiar fostul nostru coleg de la Școala de Literatură, Tomiță, îl știți, băiatul ăla blond, redactor-șef al ziarului de șantier, s-a spânzurat de clanța ușii.”

În rândul gălățenilor este amintit și numele unui „juvete”, Nicolae Ungureanu, coleg de Școală. Se pare însă că respectivul a trăit în Brăila. O confirmă Dumitru Tiutiuca, distinsul nostru coleg auzind despre un profesor cu acest nume, care a activat în orașul vecin. Și Ilie Tănăsache își amintește despre acest Nicolae Ungureanu care ar fi venit în vizită la ziarul „Viața nouă” din Galați, invitat de poetul Valeriu Gorunescu, brăilean și el, vizită ce urma să se finalizeze cu o colaborare. 

În carte sunt evocate numeroase nume importante ale vremii, între ele aflându-se și G. Călinescu. Marele critic nu a predat la Școală, dar cei interesați au putut audia lecțiile sale, atâtea câte au fost, ținute în amfiteatrul Odobescu al Facultății de Filologie. În capitolul „Generația de  aur și de tinichea” autorul furnizează o listă de vreo 60 de nume de scriitori născuți în anii 1930-1935, când „s-a încropit pe ecranul literaturii românești o bogată generație de talente literare.” Sunt autori de diferite calibre valorice, între ei figurând și gălățeanul Ilie Tănăsache. Evident, nu toți au trecut pe la Școala de Literatură. În această echipă se include și Marin Ioniță, prozator profilic, important, căruia Labiș, fostul său coleg de școală literară, i-a dedicat câteva rânduri: „Lui Ioniță, care a fost o surpriză pentru mine, intrând pe nesimțite și trainic în categoria acelora ce-mi insuflă sentimentul simpatiei și prețuirii... Mi-i încă foarte greu să prevăd clar viitorul colegilor mei, mulți – printre care și eu – punând probleme foarte diferite, dar văd în Ioniță Marin pe întâiul și cel din urmă Ioniță.” Marele și nefericitul poet avea să-și sfârșească viața la 21 de ani, în iarna lui 1956; autorul cărții de față îl va urma acolo, Sus, la mare distanță în timp, în primăvara acestui an. Și apropo de predicția lui Labiș, Marin Ioniță nu este singurul cu acest nume. Îl urmează fiul său, gazetarul și istoricul Ion M. Ioniță.

În loc de încheiere a acestei prezentări, citez iarăși din carte, caracterizată astfel chiar de către autor: „O poveste țesută din lumini și din umbre. Pentru că nu există om care să nu aibă și slăbiciuni, orgolii, alte păcate, chiar când este un Arghezi, un Călinescu sau Nicolae Labiș.”

Citit 343 ori Ultima modificare Miercuri, 12 Septembrie 2018 13:45

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro