„Mă vei striga: Marlenka, Marlenka!” O stare de dragoste în plină desfășurare (CRONICĂ DE CARTE)

„Mă vei striga: Marlenka, Marlenka!” O stare de dragoste în plină desfășurare (CRONICĂ DE CARTE)
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
  • Marilena Apostu: "Umbrele nu fac zgomot", versuri, Editura Limes, Cluj, 2022

Este cea de a patra carte pe care Marilena Apostu o publică sub acest nume, celelalte trei („Iubește-ți departele”, „Opt tăceri” și „Orașul cu femei triste”) fiind oferite cititorilor în anii 2019-2021. Prolificitate sau graba de a spune lumii ce are pe/în suflet? Poate și una, și cealaltă. Noul volum se deschide cu un „Cuvânt înainte și de apoi”, semnat de Marian Drăghici, închinat „amintirii poetului Rodian Drăgoi”. Odată scris acest din urmă nume, ajungem la faptul definitoriu pentru prezenta apariție editorială lirică, deoarece, pentru prima dată de când se află înaintea publicului, ca scriitoare, îi oferă acestuia explicit motivul/ condiția/ miracolul existenței acestei noi cărți de poeme închinate iubirii. O spune explicit Marian Drăghici: „Dragă a lui Rodian, Marlenka, iată cuvântul meu înainte și de apoi:/ poetă pur-sânge!/.../ Or, paginile dumneavoastră nu sunt pagini, ci, dacă citesc bine,/ apusuri.../ Apusuri de soare și tot atâtea răsărituri, cu pânza scrisului din ochiuri/ de apă/ spânzurată între ele, sub  cerul de apoi./ Așa, da - asta era!/ Pânză a scrisului/ torsului paradoxal, de păienjeniță visătoare,/ cu luciditate frapant tăioasă:/ ce pat mai trainic să legene amintirea unui iubit-poet?”

Că Marilena Apostu scrie abundent metaforic știam din precedentele cărți. Deși practicarea acestui meta-limbaj încărcat de sensuri obligă, uneori, poate, la recitirea unor poeme pentru a le „citi” toate subînțelesurile, rămâne farmecul lecturii, al impactului acesteia asupra conștiinței cititorului; rezultă în final definirea fără putință de tăgadă a autoarei ca poetă adevărată. „Umbre pentru pereții plini de trecut/ ai însemnat într-o carte,/ să știi că le-am învățat aproape pe de rost/ așteptând un cântec pentru Marlenka./ Respir poeme ce mi-au mângâiat sufletul,” se aud de undeva câteva versuri-șoapte. Apropo, volumul adună 85 de poezii, fără titlu, rezultând de aici, parcă, un glas liric vast cât cartea. O destăinuire/ confesiune/ rugăciune adresate deopotrivă persoanei iubite, însă și lumii, oamenilor care știu, cunosc, se miră poate, apreciază în fel și chip ce se întâmplă (miracole ori durere?) într-o singură inimă de femeie.

Și să vedem mai îndeaproape ce se întâmplă. „Adevărul e spart de neadevăruri./ gândul să-l împace în zadar./ Te porți precum ai scoate un câine la plimbare? Lasă-l fără lesă, să fie liber,/ altfel va urla toată noaptea,/ destul respiră cu teamă./ Un șirag legat de gât mi-a rupt cuvintele,/ am visat că era ora 10,30, un cutremur balansa patul./ O voce mă striga: salvează-te!/ Nu-ți risipi viața./ Nu vezi că totul se mișcă./ Privește, Marlenka,/ privește,/ totul e o minciună.” Sau: „Zece porunci au adormit pe noptieră,/ voi fi judecată pentru fiecare punct.” Și în alt loc: „Iluzii cad de pe mine ca o tencuială./ Poezia e totuși un scaun de tortură...”  Versurile par uneori replici la chemările iubirilor de odinioară sau doar mirări izvorând din propria ființă, se dau răspunsuri și se oferă întrebări. O stare/ poveste de dragoste în plină desfășurare, stare sau poveste la care suntem și martori, și „judecători” poate. Un proces în fond, așa cum puține femei îndrăznesc să-l accepte, necum să-l gândească, așa cum îl acceptă și-l gândește personajul liric complex/ eroina din fiecare poem al cărții. Și iată ce se mai „rostește” în paginile ei: „Te implor: ascunde-mă,/ lumea ne ascultă plânsul!/ Odată despleteam culori și ne era de ajuns./ Astăzi îndrăznesc să-mi amintesc liniștea/ din ochii tăi și chicoteala mea./ Blândețea stăruia în trup când striga melcilor/ să iasă mai repede din amintiri./ Șovăieli au aprins focul./ Privește-mă,/ sunt cea mai melancolică statuie/ purtând în brațe rotundul soarelui,/ pe care ai iubit-o în tăcere ore întregi.” Uneori se pare că palide/ sfielnice răspunsuri se adresează cuiva știut/ neștiut: „Cuvântul rupea cămașa risipită,/ paharul roșu și acum zornăie pe drumuri./ Un abur acoperit cu cer./ Suflete,/ apără-te de soare!/ Nu mă vei recunoaște,/ rochia mea e pătată de ochi blânzi,/ fluturii cerșesc oboseli./ Nu te întreb/ de ce m-ai privit cu ochii dincolo de iertare/ când ai aruncat cu pietre./ Nu voi mai rupe o bucată de timp ca să-mi aduci liniști./ Aurul din grâu pornește spre carnavalul oprit de ploi.”

„Te-am visat,/ erai uluit de numărul opt” - așa începe un poem. Și mă gândesc că poate și celelalte trei cărți cu poeme de dragoste alături de cea de față sunt chemate să alcătuiască un cuartet cu aceeași adresă: persoana iubită, mai ales că titlurile volumelor ne ajută să înțelegem asta (inclusiv „Opt tăceri”). De unde și graba de a le publica repede-repede în patru ani consecutiv. Evident, poezia autoarei invită la fel de fel de supoziții. Mai ales acum, când eroul trăind în prezent, din păcate, doar în zicerile lirice ale autoarei (și în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut) are nume și prenume: poetul Rodian Drăgoi. Iar „numărul opt”, cum îi spune poeta, pare să exprime, precum am mai zis-o cred în altă însemnare, numărul literelor din numele Marilena sau Marlenka. „O mie de ani ți-au trebuit să întâlnești femeia cu nume slav” sună un vers, care ne ajută să transcriem un poem cu semnificații: „Mă vei striga: Marlenka, Marlenka!/ voi aștepta cu ochii închiși./ Acolo oamenii mă vor întreba de adresa ta,/ ei îmi vor lustrui pantofii./   Vinerea voi muri./ De când am dormit lângă tine este zi promisă lui Dumnezeu./ Voi fi hrană pentru liniștea din somn,/ chinul nu va mai da explicații./ Nu-mi promite o plimbare pe străzi,/ distanța e tăcere, nimic mai mult./ Rochia roșie acum trăiește din amintiri îmbătrânite./ Tâmplele șiroiau de emoție,/ respirația ți se așeza pe coapsele mele./ Eram locul răsfățat fără nicio virgulă./ Mângâierile și acum poartă sângele nostru.”

Marilena Apostu este, mai ales în ultimii ani, o prezență activă între scriitorii orașului. Și ai țării. Poezia de dragoste pe care ne-o propune se așază și își află locul în multitudinea de tonuri lirice prin care Galațiul vrea să-și audă glasul, eventual să se și impună în lumea literară. Nu voi face comparații, nu voi încerca să îi acord calificative. Important mi se pare că poeta scrie. Și scrie convingător. În rest, doar trudă, modestie și viitor. Precum în ultimul poem din această carte. Un poem ca o semnătură: „Sunt o femeie,/ iubesc ochii blânzi și degetele fine./ Sunt o femeie/ cu sânge trist și aștept/ vara viitoare cuvintele frumoase,/ până atunci sunt o oarecare.”

Citit 592 ori Ultima modificare Vineri, 01 Aprilie 2022 14:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.