De la decanul de vârstă al poeților gălățeni. „Vers uitat, vers târziu”

De la decanul de vârstă al poeților gălățeni. „Vers uitat, vers târziu”
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
  • Petre Manolache: „Arpegii lirice”, antologie, Editura Phoebus, Galați, 2022

Petre Manolache, autorul antologiei de față, pe care l-am numit undeva „decanul de vârstă al poeților gălățeni”, a fost lansat de revista „Săptămâna”, o publicație în vogă în anii dinainte de 1989. În plus, intrarea sa în lumea bună a liricii din acea vreme (și de după...) a fost însoțită, poate chiar determinată, de numele lui Eugen Barbu. Și zicea autorul „Gropii” așa (pe 30 iulie 1982, în numărul revistei care i-a găzduit versurile): „În avalanșa de creații ciudate pe care revistele literare le publică sub motiv că «ar fi moderne», apariția unui poet autentic ne întărește și mai mult bănuiala că dincolo de filtrele imperfecte ale editurilor rămâne adeseori tocmai ceea ce e mai bun. Petre Manolache, pe care nici nu l-am văzut la față, ne-a expediat într-un plic albastru, probabil în disperare de cauză, un grupaj de poezii excelente, austere, cu un timbru adânc și convingător în care limba bine strunită lasă câmp liber unui neașteptat fond de idei. Iată deci că mai există și alți poeți valoroși în generația tânără. Trebuie doar să știm să-i căutăm și să nu-i descurajăm cu furcile noastre caudine. Revista «Săptămâna» a lansat în ultimii ani câteva nume care vor rămâne: Viorel Dinescu, Cortez Constantinescu, Sorin Roșca. Și alții. Azi îl propunem pe Petre Manolache din Galați, un talent care merită cu prisosință să spargă zidurile anonimatului. Îi urăm succes.” Sunt cunoscute întâmplările nefericite din cariera lui Eugen Barbu, dar, credem noi, aprecierile scriitorului rămân și au încă greutate.

Petre Manolache a publicat nouă volume de poeme, cel de debut, „Asemenea păsărilor”, fiind scos la Editura „Junimea” în 1982. I-au urmat celelalte. Am remarcat că antologia de față nu prezintă și lucrări din prima sa carte. Nu îndrăznesc să fac supoziții în legătură cu motivul acestei absențe. Observ doar că despre toate volumele sale s-a scris. Au făcut-o și critici importanți, și colegi scriitori. Dar să amintim titlurile cărților sale: „Asemenea păsărilor”, Junimea, 1982, „Înfățișarea unei unde”, Junimea, 1990, „Descrierea sufletului”, Porto-Franco, 1990, „Thalassa”, Porto-Franco, 1995, „Pedeapsa divină”, Porto-Franco, 1997, „Religia visului”, Vista Print, 2006, „Lampa lui Aladin”, Pax Aura Mundi, 2013, „Fuga din lacrimă”, Sinteze, 2017, „Solitudine – eseuri”, Pax Aura Mundi, 2019. Spuneam că toate volumele sunt de poezii, chiar și cel din 2019 conține așa-zise eseuri, în fapt lirică filosofică.

Să mai precizez că poemele de început (și nu numai) erau cu predilecție sonete, o specie nu foarte „gustată” de poeții acelei vremi. Și ai celei de azi... Să exemplificăm cu două dintre ele: „Ne-am așezat din nou între cuvinte/ Să auzim cum sunetul și-l pierd,/ Călătorind târziu ca-ntr-un deșert/ Numai prin somnul pietrelor, fierbinte.// Nisipu-i amăgire și-i incert, -/ Cei care s-au mirat sunt oseminte -/ Aur n-au strâns, cartușele în flinte/ În neputință tainică au fiert.// Așa-i între cuvinte, ca-ntr-o oază/ În care dai de-un drum necunoscut/ Și de-o culoare sfântă în amiază;// S-au strâns iubiri în noi ca într-un scut/ S-au așteptat, s-au întâlnit în rază/ Și focul lor ne-a-nvins și ne-a durut.” („Candoare”)  Și încă un sonet: „Din cești înzăpezite bem cafea/ Și ne vedem în semnele bizare -/ În lucruri e un fel de repetare, /E-o liniște în care vom pleca. // Redă-mi înverșunata fulgerare!/ Trudit de cale, văd cenușa mea -/ În clipa clipelor se va-ntâmpla/ Singurătatea cea mistuitoare.// Acolo e un pom. Alături, goală, / Clio-și înalță brațele spre cer -/ Cad fluturii în iarba ireală.// Și decât ei noi mult mai efemeri/ Ne ducem în iubirea care-nșală/ Spre a nu fi două statui în ger.” („Din cești înzăpezite”)     

Poetul dovedește prin poemele din carte că este un autor profund care iubește ideile, coborâte în pagina scrisă. Lirica sa este încărcată de metafore, emoțiile create fiind de mare adâncime sufletească. În fapt, folosirea predilectă a metaforei anunță dragostea pentru găsirea sensurilor, a înțelepciunii vieții. Iată un fel de „Ars poetica”, un loc rar în care autorul se dezvăluie pe sine, ne permite să-i vedem sufletul: „Vers uitat, vers târziu/ Credeam că n-o să te mai scriu.// Soarele răsărea, luna apunea,/ Ce era de văzut se vedea// Dar ce era înăuntru nespus/ Nu avea răsărit, nici apus// Te-am deschis, sângerai./ Nu știam ce-o să-mi iei, ce-o să-mi dai.// Într-o zi după ce ne-am cunoscut/ Totul era de o viață trecut.” („Vers târziu”)  Iată și un „Cântec” încărcat de tristețe și amar: „Vinu-i bun/ Cupa-i bolnavă/ Bem iubire și otravă/ Până stele apun// Bem pustiu/ și bem durere -/ cântă de nemângâiere/ lăutare tuciuriu// spune tu/ o rugă sfântă/ să murim și să-nviem// și ne du/ și ne frământă/ în noroc și în blestem.”

Iată ce remarca cunoscutul critic literar, Constantin Trandafir, în 1998, la apariția volumului „Pedeapsa divină”: „Poetul nu publică mult, ba s-ar putea spune că e parcimonios, slova de foc trecând printr-un efort de aurfaur (cum ar spune Mateiu I. Caragiale). Comentatorii au remarcat până acum rafinament estetic, tonalitate viguroasă ivită dintr-un suflet fragil, modernitate altoită pe structuri clasice de cele mai multe ori, care îi salvează poezia de vetustețe... Petre Manolache e un temerar, chiar și atunci când e bântuit de solitudine, anxietate, surpări, neant.” Criticul literar A.G. Secară nota în 2013, la apariția „Lămpii lui Aladin”: „Putând da lecții prin experimentalismul său moderat confraților de generație sau apropiați, dacă nu chiar și (sau mai ales) celor tineri, Petre Manolache, prin disciplina autoimpusă odată cu alegerea formei (aproape fixe), arată un deosebit respect cititorului, provocându-l și pe el la exerciții de meditații asupra condiției umane («vrei noblețe? – desigur există,/ adineaori și-a pus capul pe butuc»), lăsând o mărturie (totuși) cutremurătoare asupra epocii sale: el scrie de fapt despre «sfărâmarea gândurilor/ în măcelăriile credinței», «O credință obosită», conform unui titlu de sonet (ne) ironic (?) – cam așa ar mai putea rezulta dintr-un titlu de poem, «Dragoste», subintitulat «sonet neironic»: că multe dintre sonetele sale sunt ironice... Copil teribil al rescrierii (vieții) și al senectuții sale, poetul, în ultimă instanță, ne oferă doar o metodă de îmblânzit, dresat «frigul albastru», o metodă de întoarcere întru ninsori, ninsorile de altădat’...”

Cum precizam mai sus, cartea a apărut Editura Phoebus. Directoarea acesteia, poeta și publicista Violeta Ionescu, însoțește volumul cu o superba prefață, din care cităm: „De altfel, Petre Manolache este un om obișnuit. Sau era, până l-a atins Îngerul. Fuge de lumina reflectoarelor, de lăudători, nu iese în față. Scrie la lumina lunii, în cântec de greieri. Seamănă doar cu propria-i imagine, nu cere călăuze, găsește drumul și fără felinar. Iar dacă-l întrebi cum de a reușit să dezlege calea prin Labirint, zice «că așa s-a întâmplat».”

Modest, Petre Manolache nu recunoaște deschis că este un poet mare. Cam neștiut, cam nedreptățit, dar mare. Așa s-a întâmplat...

Citit 893 ori Ultima modificare Vineri, 19 August 2022 00:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.