- Luminița Potîrniche: „Pasărea care a căzut pe masă”, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2022
Cartea poetei Luminița Potîrniche, „Pasărea care a căzut pe masă”, apariție lansată recent la Galați, surprinde prin abundența de poeme cerebrale, ce induc stări diverse. Important mi se pare că autoarea alege să ne „spună” ce și cum simte, optând să fie sinceră cu ea însăși și mai ales cu cititorii săi. De asemenea, esențiale sunt, cred, în scrisul său, profunzimea, maniera specială în care tratează temele. Nimic superficial ori lăsat la întâmplare, versurile țes cu abilitate și precizie emoții, suntem invitați fără multe ocolișuri să le servim și să le includem în propria simțire. Cât despre poezia ce dă titlul volumului, ei bine, trebuie citită cu mare atenție, poate chiar recitită, pentru a-i descoperi tragicul. Iată poemul: „prin cerul ăsta au umblat păsări fără picioare/ știu eu se văd urmele și în grădină s-au scuturat/ poamele vinete ouăle înghețate fără vină/ iarba albă de necules s-a cățărat pe rotocoalele/ de sârmă ghimpată/ să aruncăm cenușa pe casă zice mama/ să aruncăm păsărilor fără picioare un cer de cădere/ liniștitoare lemne s-au ars în așteptarea lor/ acum fie cum o fi întoarcerea prăbușirea sau domesticirea/ în ceaun vom fierbe ploile ca să scoatem gustul ăsta ursuz/ din pasărea care a căzut pe masă/ fă-i înaripatei semnul cuțitului și las-o să se zbată/ la noapte zăpada va fi roșie și noi vom visa ca orbii”.
Judecat în ansamblu, cumva la suprafață, volumul de față oferă poeme de dragoste. Sau doar aparent de dragoste, aici sentimentul căpătând accepții foarte diverse, vizând parcă raportul deseori tulbure, sigur multiplu, dintre oameni și materia vie. Deși iubirea-iubire n-are cum lipsi. Ca argument, să citez un poem, care mi s-a părut remarcabil: „caut într-o poșetă pe care n-o mai am/ un șervețel cu care am șters/ sărutul unui bărbat care n-a fost/ la poșeta asta avusesem/ și o pereche de ghete/ le rupsesem cutreierând prin oglinzi/ care inversaseră totul/ stau față în față/ cu reflexia omului ce n-a fost/ cu mâinile goale/ desculță/ mă sărut singură/ pe spate oglinda are o noapte/ în care fiece nimeni/ poate să ia imaginea nimănui/ ca să se îmbrace cu ea”. („nimeni”).
Iată încă un poem, pe care îl citez și dintr-un motiv strict personal, deoarece am cunoscut îndeaproape biserica despre care se vorbește în versuri: „de cum mă îndepărtez de periferie/ și mă apropii de centru/ scad gunoaiele apar/ doi iepuri trei ouă iarbă/ ăștia au scos toți trandafirii/ între borduri numai ploaie// ajung la troiță, e o zi din acelea de demult/ aud sonetele cum bat/ ceilalți scot biserica Sfânta Sofia din pământ/ și țevile de apă ale mamei din filet/ casa stă pe o temelie de apă// o aud pe mama plângând/ dar cred că de fapt eu plâng/ mama doar ascultă sonetele/ care scot o biserică din pământ// trec acum pe lângă troiță/ și mă închin mamei în gând/ plouă Dumnezeu e iarbă ploaie pământ/ e tânăr și nu are habar de troița asta/ pe care e o plăcuță de marmură/ cu multe nume/ nici unul nu este al Lui” („oamenii fac troițe ca să aibă unde-și scrie numele”).
Dacă ați sesizat și ceva accente critice, ați remarcat bine. Și nu sunt singurele. De fapt, este o gamă de stări, deloc liniștite, plasate între dramatic și tragic. Totul acompaniat de iubire, totul plasat sub un ochi critic interior. În fond poezia se află în acord cu sufletul uman, iar acesta, la rândul său, ascultă de viață. De viața fiecăruia dintre noi. Iar ea este cum este, încât cred că nici ei nu-i place cum arată nu de puține ori. Dar n-are încotro...
Exemplific cu un nou poem: „viață plătită cu ora”: „uneori viața se poartă/ ca o prostituată/ care percepe prețuri prea mari/ nici amor nu știe/ nici nu te lasă/ să inventezi tu ceva/ în timpul plătit/ cu sânge cu sudoare/ cu bube pe genunchi/ și coatele julite/ într-o agonie continuă/ sau un extaz/ clipa de paroxism/ atât de banal/ se termină când ceasul a sunat/ ora s-a scurs/ îți iei trăirile și te-ai dus/ nu mai contează/ cine pe cine a plătit/ sau a avut.”
Nuanța, tușa critică, ironică sporesc șansele poemelor de a fi descoperite, crezute, înțelese în profunzimea țesăturii lor. De pildă, iată o mică bijuterie intitulată: „vom pune ceva în locul lunii”: „vom pune ceva care ne prisosește/ spre exemplu acel bulgăre de seu/ în care s-a preschimbat inima noastră/ de când devenim tot mai bogați și tot mai singuri/ berzele cad în lanuri de moarte ca niște ghiulele/ dintr-un război care se tot rotește pe aici”.
Și înainte de finalul zicerii mele, să mai citez un poem, care are drept miez o iubire celebră: „zidire”: „în oglinzile mele ninge/ trec păpuși cu nasul acoperit/ fulare lungi la care am lucrat/ ca ana în zid/ pe când manole zidea ieșirea/ dacă lumea mea e aici înăuntru/ de ce aș mai ieși/ la două milenii o dată/ trece pe aici un profet/ care ia acasă/ tot ce i-a crezut/ în oglinda mea apocalipsele vin cu o lavetă umedă/ care lasă imaginea curată și bună/ vom fi iertați/ dacă ștergem bine/ ce a pătat negativul/ unei iluzii.”
În loc de concluzie, să notăm că există încă multe alte motive pentru cititor de a se apropia de poezia Luminiței Potîrniche. Este un merit al autoarei că folosește mijloacele de construcție specifice, înnoite inspirat, pentru a-și așeza ideile în vers. Sunt convins că publicul iubitor de carte va aprecia noutatea din această apariție, talentul și ingeniozitatea poetei.
______________________
Autoarea volumului de față este o poetă cunoscută nu numai la Galați, ci și în țară. Dovadă stă participarea ei (în ultimele vreo patru decenii!) la viața culturală a orașului și a țării, la cenaclurile cunoscute ale Galațiului, precum „Ștefan Petică”, dar mai ales „Noduri și semne”. A debutat în ziarul local „Viața nouă” în februarie 1980. Are numeroase prezențe la concursuri și manifestări lirice, colaborări la diverse și prestigioase publicații, multe distincții, însă mai ales cărți (nu puține!) care au impus-o în atenția publicului și a specialiștilor. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.
Să mai spunem că pe 22 iunie autoarea împlinește o vârstă rotundă. La mulți ani, Luminița!
