Crima de pe strada Lahovary (după o întâmplare autentică)

Crima de pe strada Lahovary (după o întâmplare autentică)
Evaluaţi acest articol
(27 voturi)

Pe Ion Burbea încă îl mai chinuia ştirea crimei. Soţia sa, Eleonora, aflase înaintea Poliţiei despre crima de la Palatul Fernic de pe strada Lahovary, chiar de la fotograful Maksay, furnizor al Curţii Regale: artistul afla orice noutate din lumea Galaţilor, de la doi pe care îi plătea doar ca să meargă, să afle şi să îi spuie, apoi el fotografia. Pe ziaristul Burbea, uneori asta îl făcea gelos. Ziaristul alergase într-o fugă să-l caute pe senatorul Gheorghe Fernic, dar pe uşile Palatului de pe Lahovary Poliţia pusese deja sechestru. Distrus, senatorul dispăruse şi cine ştie ce i se întâmplase! La Şantierul Naval Fernic, prietenul nu ajunsese. Şi nici la Camera de Comerţ, al cărui preşedinte era! „Măcar îmi spuneţi şi mie unde îl găsesc pe domnul senator Fernic, dacă tot n-aţi aflat cine i-a ucis soţia?” - ridicase puţin glasul Burbea. Doar puţin. „Nu se ştie!”

Burbea trebuise să plece imediat în campanie electorală prin judeţ. Era deja luna iunie din 1920 şi voia să vorbească ochi în ochi cu săteni din judeţul Covurlui. Candida la Cameră ca independent, al naibii de greu să reuşeşti singur!

Prin praful ridicat de roţile harnice ale Fordului, îi zări: erau doi bărbaţi şi o fetică firavă, să tot fi avut vreo şase anişori. „Hei, cine urcă în maşină, să ia şi fata în braţe!”. Oamenii - unul blajin, puţintel la trup, probabil agricultor, şi altul cu faţă de salahor, cu umeri laţi cât dulapul, deteră din cap că „nu”, dar se ploconiră, mulţumind frumos. Ziaristul merse înainte, dar încet, ca să nu arunce praful asupra lor. Cel lat în spete se repezi din urmă: „Stăi, conaşule, să-ntreb!” Burbea opri. „Conaşule, da´ de neşte liguri de aur n-ai plăcere? Ţi le-oi da eftin, că te văzui milostiv să iei fetica ăstuia în trăsură.” Nu avea rost să-l desluşească bine că automobilul nu e trăsură, dar îi spuse, după greutate, că lingurile nu sunt din aur, ci aurite doar. De unde le-o fi furat? Se poate ca hoţul să fi dat lucrurile mai departe.

Cu toate că era vipie, omul umbla cotoşmănat cu palton, cine ştie câte linguri furate mai ascundea? Burbea nu zări vreun jandar ori vreo cătană pe drumul pustiu al satului Independenţa, dar văzu, atârnat cu sfoară de grumazul matahalei, un tablou mic, înrămat elegant. Îl izbi că erau tocmai culorile preferate ale Elenei Fernic! „Aş vrea să-l cumpăr!” - împinse Burbea cu degetul în ramă. „Boierule, nu-i de vânzare! - spuse, de data aceasta trufaş, omul. „N-oi fi ştiind io ce anume însamnă, da´ i-a plăcut ochiului meu, şi dacă tot îl găsii…”

(2)

Tabloul de la gâtul mârlanului îmbrăcat, în miez de vară, cu palton, era în culorile iubite până la obsesie de biata doamnă Elena Fernic: albastru, verde de crom şi China green, galben-auriu şi roşu veneţian. Dar lingurile nu aveau monogramă - fusese rasă cu o pilă neîndemânatică, ce reuşise să ascundă de minune vreo iniţială, dând însă la iveală alpacaua de sub stratul de aur. Să fi folosit familia Fernic… plebeia alpaca?! E drept, senatorul era preocupat de proiecte, nu de aur, însă doamna fusese o artistă… Dar pe ipohondria unui ziarist, pe o simplă bănuială, nu puteai să denunţi pe careva. Şi cui? „Mă omule, eu am grabă mare acum, dar poate te caut să-ţi cumpăr nişte linguri, unde dau de tine dacă vreau să dau de tine?” - îl întrebă pe zdrahon. Dar mojicul ridică din umeri: „Las´ că te-oi găsi io, boierule, dac-o hi să ne găsim: lumea-i mică şi se află.” Omul era bănuitor. Ziaristul, singur, iar ăştia, doi! Plus că el trebuia musai să meargă la adunare într-un sat. Află că niciunul dintre cei doi nu mergeau acolo, deci nu erau alegători, nu-i… trebuiau! Iar el urma să ţină discursul tocmai în faţa unor alegători potriviţi, să-i convingă să-l voteze tocmai pe el, un independent, şi nu pe reprezentantul vreunui partid care promitea din veac marea cu sarea. Ziaristul Burbea îşi porni deci Fordul şi lăsă oamenii în urmă. Deodată, îşi dădu seama ce îl nedumerise: tabloul cu flori nu era semnat, ba avea şi un colţ neterminat. Dar dacă… criminalul, ori criminalii, o uciseseră pe soţia bunului său prieten, senatorul Fernic, chiar în timp ce dânsa lucra la acel tablou? Întoarse-n loc, dând puţin şi în şanţul plin de bălării al drumului, merse mult înapoi, cu riscul de a întârzia la propria adunare şi a irita astfel lumea care îl aştepta cu creştetele-n soarele obraznic, dar nu mai zări ţipenie de om!

Întoarse. Avea grija prietenului dispărut, care putea face acum, nu-i aşa, deşi om în toată firea, chiar vreun gest disperat. Comisarul Andone, de la Chestura de Poliţie din Galaţi, pretinsese însă că „nu se ştie unde-a dispărut domnul Fernic”. Ziaristul îl mitui cu un pachet de „Regale” pe agentul de poliţie Bocioc Gheorghe, care-i furniză un zvon: se bănuia că agenţi străini ori interpuşi ai firmei Krupp i-ar fi făcut felul şi senatorului, după ce s-au răzbunat şi pe soţia lui, ca să le fie învăţătură de minte românilor să mai cumpere oţel pentru războiul în contra lor. Fernic, da, cumpărase! Iar Şantierul Naval Fernic ajunsese în timpul războiului uzina de armament a ţării.

(3)

Nu sunt alegeri în România fără morţi şi capete sparte! Cine e la putere câştigă mereu peste jumătate din sufragii şi când iese în opoziţie la cererea regelui nu ia nici zece la sută. Ion Burbea făcuse mult bine Galaţiului, ca om şi ca ziarist, şi spera să obţină imposibilul: voturi pentru candidatura sa ca deputat cu adevărat independent. La adunare stătu însă ca pe ghimpi. Se gândea ce s-o fi întâmplat cu prietenul său, senatorul Fernic, care dispăruse pur şi simplu după crimă.

Ziaristul Burbea încercase să îl iscodească şi pe comisarul Epaminonda Alexandrescu, cu care conlucrase întotdeauna bine: nu uita să-i menţioneze numele atunci când Poliţia aresta câte-un borfaş, iar omul ştia să fie recunoscător. Aşa află că doamna Fernic fusese ucisă în bătaie şi apoi ucigaşul sau ucigaşii au pus foc, încercând să şteargă urmele. Bine că n-a ars tot palatul! Poliţistul vorbise şi cu nişte cunoscuţi de la Siguranţă, care se temeau că la mijloc fusese mâna lungă a bolşevicilor lui Lenin, care numai ce aruncaseră în aer Senatul României, o bombă cu ceasornic în contra preşedintelui acestuia, generalul Constantin Coandă, care a fost acum rănit, şi împotriva senatorului Octavian Goga. Grupul bolşevicilor lui Goldstein ucigând atunci chiar pe ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu - în aceeaşi funcţiune, uite, şi la 1907, pe episcopul greco-catolic de Oradea Mare, pe senatorul Gheorghiu, rănind pe episcopii ortodocşi  Ciorogariu şi pe Nifon Nicolescu, arhiereul Dunării de Jos, cel care binecuvântase pe aliaţii ruşi acum trei ani.

Putea fi însă şi o răzbunare a unor foşti miniştri, ameninţaţi de senatorul Fernic cu judecata pentru acte de trădare economică, la Marele Război, se gândi ziaristul, care avusese curajul să publice, pe timpul Armistiţiului, un lung şir de acuzaţii grave lansate de senatorul preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, patronul Şantierului Naval Fernic - acum, uitate însă…

Se gândea la crimă în timp ce le povestea alegătorilor cum deschisese uşa redacţiei, în plin război, părintele Alexe Mateevici, basarabeanul care scrisese „Limba noastră”. Venise să roage pentru o colectă de carte pentru copiii de peste Prut. Burbea încheie: „Parcă, în mintea noastră, în sufletul nostru românesc, imaginaţia împănată cu cele mai aprinse doruri şi sfinte speranţe ne evocă imaginea a mii de micuţi, cari holbează ochii cu sfinţenie, cu sentimente stranii, noi şi scumpe, la slovele ce pun pe file albe, cea mai dulce, cea mai scumpă, cea mai duioasă limbă, limba noastră românească.”

(4)

Ziaristul putea să urmeze propria anchetă. La volanul automobilului Placart stătea acum şoferul Constantin Popescu, care ştia să tacă, protejând pasagerul din dreapta sa. Jurnalistul putea deci răsfoi cărticica „Siluete gălăţene”, scoasă de un alt ziarist gălăţean, Radu Volbură, în care erau cuprinşi, desenaţi şi încondeiaţi, oamenii de seamă ai Galaţiului. Burbea se grăbea să ajungă la Serdaru: tocmai aflase de la gazda sa din Independenţa, Constantin Moise, că acolo se întorseseră cei trei de ieri, femeia cu copil şi bărbatul care fusese văzut seara la cârciumă. „Întreabă unde şade nea Gheorghe Grigoraş, căruţaşul”, ceru ziaristul. Căruţaşul îi spusese lui Moise că îi dusese pe aceia până la gară la Bacău, dar că pierduseră trenul de Roman. Şi nea Grigoraş se jura că bărbatul nu se calicise şi îi numărase în palmă cei 850 de lei promişi, iar ăia chiar erau bani! Ghiocearul Grigoraş, om cu frica lui Dumnezeu însă obişnuit şi cu hachiţele lui Aghiuţă, îi lăsă pe ăia trei la cârciumă, dar se întoarse binişor, ca să iscodească el ce fac. Omul ceruse nişte brânză şi birtaşul îi adusese nişte pâine neagră. Omul trimise femeia şi copilul, aşa, flămânzi, la vreo gazdă. Lui nea Grigoraş nu-i plăcu asta. Cum străinul ceru să bea nişte vin, căruţaşul o luă binişor după femeie şi văzu unde intră. În curte, femeia lepădă broboada. Nu prea semăna ea a femeie de ţară, mai degrabă una cere se deprinsese cu domnia, slujind pe lângă vreuna bogată… Căruţaşul stătu o vreme, dar femeia cu copila ei nu mai ieşiră. Când trecuse pe lângă birt, aruncă un ochi înăuntru. Bărbatul, care nici el nu prea duhnea a ţăran, nu mai era, dar văzu că pe perete se lăfăia, într-o ramă, un tablou cu flori. Ziaristul insistase, iar căruţaşul îi confirmă descrierea tabloului ascuns sub manta de străin: şi Galben-auriu, China green  şi roşu veneţian, doar că Grigoraş nu ştiuse că-i veneţian. „Să ştii dumneata că io anume te votez, domnule, că ştiu ce-ai făcut pentru lume la război, în timp ce alţii se îngrăşau, iar copiii noştri mureau de foame şi de păduchi în tranşeu!” - aşa îl încredinţă ghiocearul, pe care ziaristul promisese că îl duce mâine cu maşina până la Galaţi. Că mult mai mişună prin ţară poporul nostru!

Abia a treia zi, după ce Burbea trecu să ducă vestea la Chestură, că întâlnise la Serdaru nişte suspecţi, abia atunci au pus poliţiştii mâna pe fugari. Comisarul Andone recunoscu: „Nu voiam să afle presa, da´ noi împânzisem Galaţiu´ de patrule. Dar n-aveam cum să patrulăm pân´ la Serdaru, domnu´ ziarist!”

Sursa foto - Historic Houses Trust

Hitchcockline - poliţiste, mai altfel

Citit 5506 ori Ultima modificare Marți, 21 Mai 2019 11:22

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.