Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Răzvan Andrei, "Jazz pentru iguane", Editura Brumar, Timişoara, 2017


După "Toamna iguanei" a actorului şi scriitorului Vlad Vasiliu, iată că un nou gălăţean apelează la o reptilă (sau chiar la mai multe) care a devenit celebră literar odată cu Tennessee Williams şi a sa "Noapte a iguanei". Semn că pentru imaginarul gălăţean spune (destul de) multe! Chiar dacă, conform unui poem, "Iluminarea vine de la Slobozia"…

Este interesant… că se apelează atât de mult la iguane! Este drept însă că Răzvan Andrei, aflat la ora adevăratului debut în volum, a plecat cam de multişor din Galaţi, stabilindu-se în Bucureşti, dar fiind un cetăţean universal, care analizează estetic-lucid, cu o sinceritate dezarmantă, şi o… românitate care este şi a Galaţiului, o românitate care poate fi vag universal-heterosexuală, ca să facem aluzie la finalul poemului care dă şi titlul cărţii, care începe însă aşa: „Am văzut generaţii de părinţi migrând spre/ Vest. În autocare imunde;/ Trăgând după ei dezastrul mut al/ Copiilor. Gângurind încă/ În braţe aspre de bunici cu Alzheimer şi/ Gută. (…)/ Am văzut modernii părăsind casele de pe dealuri/ Sperând la maşini şi în mai‑bine./ Copii de ţărani învăţând în universităţi să/ Înţepe. Citind Nietzsche şi Heidegger şi/ Habermas şi Foucault şi Chomsky şi Kripke./ Scriind poezii; fumând marijuana./ Copii de ţărani studiind la academii în/ Capitală. La Heidelberg, la Sorbona/ Şi Oxford. Comunişti cu laptop şi poze pe Facebook,/ Predicând Morala.” (p.17-18)

Ceea ce urmează, concret şi în acest poem, dar chiar şi în alte texte ale cărţii, este o lecţie despre… schizofrenia unei lumi care este posibil să fi fost astfel din totdeauna, evoluţionist şi creaţionist vorbind. Cei care predică morala, nu o şi practică îndeajuns de bine, Răzvan Andrei poate fi savonarolic, ataşând ca principal atribut al falsei schizofrenii cultivate şi acceptate ipocrizia, uneori chiar şi o ură care, evident, nu poate fi raţională. Nici lumea literară (şi ce nu este literar, sau măcar textual azi, vezi şi Radu Vancu, cu a sa elegie, dacă tot se face şi o aluzie la „Sebastian în vis”, p.21!) nu scapă privirii care probabil iartă, dar nu poate uita şi reda… iconic, ca un iconar vreau să zic, realitatea: „Se întrunesc în cenacluri «lecturând» proze existenţialiste/ Inspirate din Camus şi Sartre şi Kierkegaard şi alţii/ Citiţi prin manuale. Se scapă pe ei în versuri fără muzică/ Şi se‑adună în generaţii. În triburi.”

Materia consistentă a cărţii, ca să nu spun substanţa complexă, aduce aminte şi de stilul lui James Joyce, dar nu avem doar portretul unui debutant la tinereţe(a creatoare), ci poate mai ales portretul unei lumi care între „Revelaţie Teofanie Epifanie Porumbei şi voci de concreteţe schizofrenică”, nebunia, „minţi de sceleleraţi” merge înspre viitor, trecut, prezent, alte dimensiuni spaţio-teporale ş.a.m.d., în ultimă instanţă putând fi considerată şi o carte-invocare, „vibraţie universală” aproape dincolo de prea omenesc… nietzschean: „Pe tine te invoc zeu din carne şi sânge şi oase/ Atracţie şi forţă Eros răstignit şi slugă Fugă/ Sonată vers metalic de clavecin Eros/ Lumină.” (p.23)

„În numele uitării” clipeşte doar un pelican aproape misterios (p.24), deşi într-o simbolistică mistică El este, poetul, după Salinger, trebuie să vegheze „în nopţi cu auroră” ş.a.m.d.

Revenind la acel Eros invocat, să nu uităm că, în „Teogonie”, Eros este una dintre divinităţile primordiale, acesta vrea să se nască de la începutul cărţii (primul poem e „Maternitate”!), deoarece fiinţa umană, tinzând spre perfecţiune, spre divinitate, nu-i aşa, vrea să devină Iubire, iubire şi atât, seninătate, asemenea Divinului, dar după naştere totul e dorinţă («Eu» este o dorinţă, e dorul după mine însumi…”, p.6), Totul e… „pop & bomb”, dar semnele cer şi Homerul, Joyce-ul epocii sau poate Polifemul (desigur, biograficul, sic, „Nu există istorie, nici biografii, crede-mă!”, p.9, nu este întotdeauna important pentru operă!): „perspectivă multiplă printr‑un singur ochi,/ Defect de vedere o.d. /dezlipire de retină/ atrofiindu‑se,/ mereu făcându‑se mai mic, mai discret,/ Orb, întunecat, strângându‑se‑n sine, nevoind să mai vadă.” (p.7)

Într-o oarecare măsură, ar fi un existenţialism recuperator (personajul liric este un fel de „străin” camusian care are o altă relaţie cu mama…, vezi „Mama, nu mi-ai povestit”, p.29), cu mult mai interesant decât, de pildă, „Philadelphia”, filmul oarecum celebru, „o colivie” (aluzie la un alt film celebru, francez, dar care a avut şi o variantă americană) în care apare şi un Jack Skelington („Linişte”, p.36) care îl ajută pe scriitor să scoată din ascundere adevărata textură a lumii, „striaţiile, cutele”, misterele plăcerii, de la creier până la scrot, de la primul fir de păr până la ultimul nerv, până la conştiinţa… plăcerii.

Conectat şi la actualitatea filosofică, Richard Rorty, par exemple, se întoarce şi la uimirea/ mirarea propovăduită de atâţia gânditori, poeţi sau nu: „Ce contează dacă ai un suflet ori mai multe/ Sau dacă ești numai un organism evoluat?/ Ce contează dacă ești o conștiință, o dună de nisip/ mișcătoare care gândește/ Sau doar un agregat căruia îi sunt stimulate fibrele C?/ În genere, tu păstrează‑ți capacitatea de a fi uimit!/ (…)/ În mijlocul tuturor lucrurilor stând, uimește‑te! Botează‑le cu numele tău,/ Uită de obiectivitate, sărută‑le pe frunte! Doar câteva momente ai și totul se schimbă./ Ce contează că ai iubit și iubirea ta ți‑a scăpat printre degete,/ …/ Păstrează‑ți capacitatea de a fi uimit, privirea tânără,/ Chiar dacă viața e sau nu, chiar dacă identitate există sau nu -/ Așază‑te unde vrei, îndură‑te de toate, pregătește‑te pentru ce‑o să vină, deschide‑te!” (p.56-57)

Obsedat sau posedat de către Adevăr (e clar că zeii se-mbracă în pufoaice de teracotă, p.58!, dar în pasiune Adevărul nu este, desigur, mereu dezirabil, vezi p.43-44), în afara rogvaiv-ul menţionat de câteva ori, existând, după un dicţionar francez on line 579 de nume de culori, 400 putând fi „consultate”, ca să nu spunem şi de nuanţe, dar, la modul absolut solipsist, dacă se înţelege paradoxul, toţi fiind, în sine, mai exact fiecare este o minoritate care poate obseda o galaxie („De‑acum universul are o galaxie mai puțin/ Și nici un telescop nu‑și mai întinde gâtul/ Să ne contemple dansul, să ne privească sărutul.// De‑acum memoria pielii și‑a nasului,/ Amintirile ochilor, fâșâitul cearșafurilor/ Se vor închide sub lacăt.”, p.60), Răzvan Andrei răsfoieşte un jurnal al propriei (re-)creaţii, al propriilor pasiuni, priveşte aproape homeric, nu numai înapoi cu mânie, este un jurnal al iubirilor şi inevitabilelor dezamăgiri, împrumutând, când este cazul, mai multă delicateţe (precum în „Poemul de a doua zi”), tăcere şi întuneric, când nu se plătesc facturile… sentimentale în primul rând, fără a fi patetic („Şi mirosea a ceai de tei”), zbătându-se între cuvinte şi trăire.

Citit 708 ori Ultima modificare Joi, 01 August 2019 14:25

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro