Cine nu-l ştie pe Stelian Stancu? Chiar şi cei care n-au dat demult pe la Teatrul Dramatic sau Teatrul de Păpuşi, l-au remarcat cumva de pe stradă.
Cu un cap mai înalt decât trecătorii, omul nostru atrage întotdeauna atenţia. Aşa a ademenit de nenumărate ori şi norocul, care pur şi simplu l-a tras de mânecă pe stradă, schimbându-i macazul destinului în repetate rânduri.
L-a purtat cu o busolă magică, din Miazăzi (Buzău, Bucureşti) la Apus (Turda) şi apoi la Răsărit (Galaţi). L-a îmbrăcat în diferite haine, de profesor sau geolog, de cascador sau actor, apoi director, iar actor, iar director, Gulliver în Ţara piticilor, iar profesor şi tot aşa, o vânzoleală de roluri. Pentru că la asta se pare că s-a priceput cel mai bine toată viaţa: să intre în pielea multor personaje.
„Cine eşti dumneata?”
Proaspăt întors din armată, absolventul de biologie şi geografie îşi găseşte un post la o fabrică de materiale de construcţie, la Bucureşti, ca geolog care verifica materia primă pentru realizarea betonului de calitate.
Avea repartiţia de profesor în buzunar pentru o şcoală din Ploieşti, dar urma să meargă acolo abia în toamnă, la începerea noului an şcolar. În timpul liber, nu scăpa nicio ocazie să meargă la film, cinematografia fiind marea sa pasiune.
„Într-o seară mă întorceam de la un film şi mă plimbam pe stradă, noaptea, pe la 11. La un moment dat, văd lumini puternice. Ce-o fi acolo? Să ştii că se filmează! Fuga şi eu!”
„L-am descoperit pe Ion Popescu Gopo, care luase premiu la Cannes pentru filmul său celebru de animaţie. Era pe cai mari şi făcea primul film cu actori - «Faust XX», în care juca Puiu Călinescu. Am stat ore în şir acolo”.
„Oamenii mai veneau, plecau, dar eu eram înţepenit, de nu mă mutai nici cu buldozerul. Mă trezesc că mă trage un tip de mânecă (era Doru Năstase - cel care a făcut, printre altele, celebrul film «Pe-aici nu se trece» şi mă întreabă «Cine eşti dumneata»? N-apuc să-i răspund că spune: «Ce faci marţi? Domnul Gopo vrea să vii la Buftea să faci nişte fotografii de probă»”.
„N-a trebuit să-mi spună de două ori! Marţi eram la Buftea. Mă uitam cu religiozitate la toate studiourile unde se făceau filme şi la vânzoleala oamenilor. Totul mergea ca pe bandă. Ajung acolo unde eram chemat. Doru Năstase mă ia şi mă bagă imediat în cadru şi începe filmarea”.
„Aşa am făcut prima figuraţie din viaţa mea. Apoi am făcut şi fotografiile, după care Popescu Gopo mi-a dat numărul lui de telefon şi mi-a spus: «Mai sună-mă din când în când. S-ar putea să am vreun rol pentru dumneata». Eram beat de fericire”, povesteşte Stelian Stancu.
„Nu vrei să te faci cascador?”
În aceeaşi zi, destinul avea să-i pună pe tavă alte surprize şi pielea altui personaj. În timp ce-şi bea fericit cafeaua la barul din Buftea, respirând cu nesaţ atmosfera de acolo, ca să-i ajungă pentru mai multă vreme, vine altcineva la el şi-l întreabă „Tu cine eşti?”.
„Măi, să fie, mi-am zis. Ăştia pe-aici au un fix cu întrebarea asta. Era celebrul regizor Lucian Mardare, care mi-a spus că unul Sergiu Nicolaescu face primul său film şi are nevoie de o trupă de cascadori. Nu vreau să fac şi eu şcoala? Bineînţeles că am acceptat, nu conta ce eram, dacă aveam ocazia să joc în film. Eram în al nouălea cer”.
Timp de trei luni s-a antrenat, alături de alţi cascadori care au făcut carieră, pe stadionul „Progresul”. Apoi au plecat cu toţii la Crevedia la herghelie, unde au învăţat să călărească, să sară cu caii peste obstacole, să treacă prin foc.
Sergiu Nicolaescu regiza „Dacii”, iar pe Stelian Stancu l-a distribuit în tabăra romanilor. Abia terminase filmările şi sărbătorea la „Lido” primul salariu de cascador că a primit un alt rol. Cornel Popa i-a propus să joace într-un serial - „Cosmin - fiul zimbrului”, alături de Gheorghe Cozorici şi Florin Piersic.
„Am avut profesori de nota 10”
Nu i-a mai trebuit nici fabrică, nici catedra de la şcoala din Ploieşti. La întoarcere, prietenii pe care şi-i făcuse l-au convins să dea la Institutul de Teatru. Între timp, nici nu ajunsese student, că şi fusese angajat pentru figuraţie şi mici roluri, la Naţionalul bucureştean.
„Toată vara, Florin Piersic mi-a tot promis că mă ajută să lucrez repertoriul, dar n-a avut timp. Cu o zi înainte de examen, mă cheamă la el. Nu apuc să spun trei rânduri, că mă opreşte: «Intri la institut fără probleme. Hai la o bere!» A avut dreptate”.
La institut, a fost coleg cu Mircea Diaconu, George Mihăiţă şi Corina Chiriac. „Am avut profesori de nota zece: Sanda Manu era nemaipomenită. Foarte apropiată de noi, dar şi foarte exigentă. Deşi am primit dispensă ca să pot face în continuare figuraţie la Naţional (nu toţi studenţii aveau voie), mi s-a spus să mă las de cascadorie, pentru că e periculos şi un actor trebuie să rămână întreg”.
Chiar dacă nu a mai fost cascador, de-a lungul timpului nu s-a despărţit de cinematografie, făcând parte din distribuţia a 14 filme, printre care „Convoiul”, „Căldura”, „Tom Sawyer”, „Munţii în flăcări”, „Ultima frontieră a morţii”.
Fecioraşul de la Turda
La absolvire, Vlad Mugur, pe atunci director la Naţionalul din Cluj, l-a sfătuit să ia repartiţie la Turda, ca să se poată transfera la el la teatru.
„Când l-am sunat, am aflat că Vlad Mugur fugise în străinătate. Mi se înecaseră corăbiile. După puţin timp, am vrut să mă transfer la Braşov, dar n-am fost lăsat. Ca să rămân, mi-au dat funcţia de director şi aşa s-au scurs 15 ani”.
„M-am apucat serios de treabă acolo, am făcut un teatru bun. Eram dat de exemplu: «Uite, ce e în stare să facă fecioraşul acela de la Turda. Aşa-mi spuneau: fecioraşul de la Turda.”
Trei în unu, la Galaţi
Imediat după 1989, circula zvonul că teatrele mici nu vor mai fi subvenţionate de stat şi se vor desfiinţa. Tocmai discutase pe această temă cu Ioan Cocora - critic de teatru din Cluj care i-a sugerat să se transfere în altă parte, când a văzut în ziar că Dramaticul gălăţean scoate posturi la concurs.
„Mi-am luat soţia şi copilul, am străbătut ţara pe lat, de la un capăt la altul şi am venit aici. Tocmai credeam că, în afară de rolurile din piesele de teatru, viaţa mi le epuizase pe toate. Dar n-a fost aşa. Într-o seară, cobor să cumpăr pâine şi mă întâlnesc cu un bun prieten şi vecin. Îmi spune: «Nu vrei să vii director la Teatrul de Păpuşi?». Mi s-a părut foarte ciudată propunerea”.
„Dar cuvintele lui au început să sape în mintea mea. Nu prea ştiam cu ce se mănâncă teatrul de păpuşi. M-am dus la Bucureşti, la «Ţăndărică», să văd un spectacol şi m-am hotărât să accept să mă prezint la concurs. Mi-am dat seama că teatrul de copii este cel mai important, el formează personalităţile oamenilor, pentru că-i influenţează la vârste foarte fragede”.
„N-a trecut mult şi am primit o altă sarcină: să organizez învăţământ superior de artă. Iată-mă de unde am plecat, adică am redevenit profesor”, mai povesteşte fostul decan al Facultăţii de Actorie din Galaţi.
„Vârsta nu e altceva decât un număr”
Săptămâna aceasta, Stelian Stancu a împlinit nişte ani. Nu a vrut să ne spună câţi: „Nu e vorba de cochetărie. Nu sunt semnificativi, pentru că nu mă reprezintă. Nu simt că am atâţia ani. Vârsta nu e altceva decât un număr”.
Cel mai frumos dar pe care l-a primit de ziua sa a fost noul post pe care l-a primit fiul său Alexandru, care şi-a dat doctoratul în automatizări la Barcelona şi tocmai şi-a luat în primire postul de director-adjunct la un institut de cercetări automatizate în medicină din cadrul Universităţii Mons (Belgia), una dintre cele mai vechi din lume.
„Ce mi-aş mai putea dori? Sănătate şi să fac cât mai multe spectacole frumoase. Sunt un om norocos!”
Explicaţii foto:
1 – „Don Quijote”, la Teatrul „Gulliver”
2 – Profesorul de franceză – Teatrul Dramatic Galaţi
3 – În filmul „Convoiul”, alături de Emil Hossu
4 – Stelian Stancu în filmul „Munţii în flăcări”
Foto 5 – Mircea Aldea din „Steaua fără nume”, la Teatrul din Turda
Foto 6 – Scenă din filmul „Ultima frontieră a morţii”, alături de Florin Piersic
Foto 7 – În „Gulliver în Ţara Piticilor”, care i-a adus la Galaţi un supranume.
Foto 8 – Alături de fiul său Alexandru
(fotografii din arhiva personală a actorului)
