Valeriu Valegvi: „Marșul nucilor pe mare” * Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019
Noua carte de poezie a lui Valeriu Valegvi are un titlu incitant, „Marșul nucilor pe mare”. Un titlu-metaforă. Deosebit de atractivă este și cartea în sine. Cu deosebire, conținutul ei.
În prefața intitulată „Valeriu Valegvi și poezia ca hologramă a visului”, poetul și criticul Daniel Corbu ne aduce lămuririle necesare, de mare ajutor în lectura și mai ales în înțelegerea sensurilor închise în poeme. „Cum și altădată spuneam, avem de-a face cu un poet al meditației romantice, realizând din fiecare poem al cărții un fel de simfonie ființială, eminamente epifanică. Valeriu Valegvi nu se aliniază niciunei școli lirice, niciunei grupări literare exhibiționiste, nu e nici clokotrist, nici paradoxist, nici fracturist, el scrie din talent nativ, într-o formulă proprie, punând la baza creației sale visarea și având o încredere oarbă în poezia ca salvare a ființei și ca evadare din realul agresiv. (...) Cititorul își va da seama că marele personaj al acestei cărți de meditație lirică este Timpul, căruia lumea îi este supusă. „Cineva s-a înecat/ cu vreo patimă ceva/ dar nimeni, chiar nimeni/ nu a scăpat de sub talpa timpului” - spune poetul. Iată viziunea: lumea e o întindere imensă de apă, o mare zbuciumată, iar oamenii, niște nuci agitate de valuri, un fel de bouteilles a la mer rătăcitoare. Asemănarea creierului uman cu miezul de nucă îi oferă ocazia atâtor povești despre condiția umană.”
Să deschidem cartea. „În vale/ o adunare de bolovani/ mai la vale/ un flăcău cu ispita-n brațe/ dincolo hăt de vale/ holograma visului.” („Partea nevăzută”) Așa încep „poveștile”, cum a numit Daniel Corbu poemele din această carte. „Că de nu s-ar afla/ nu s-ar povesti/ ce a fost cine să creadă/ ce a urmat nu te privește/ se făcea cum o apă mare/ roade pe la subțiori/ pe acel fecior din stâncă/ ce a fost cine să nu creadă/ de nu s-ar povesti/ ce a urmat doar te privește/ și de nu s-ar mai afla/ despre acea apă/ fără de hotare.” („Fără de hotare”)
O dată în plus se confirmă adevărul că trunchiul poeziei, metafora, este filosofie condensată, atât cât să poată fi ab/sorbită mai lesne de oricine i se rătăcește în cale, împreună cu viața și cu sufletul său, se înțelege. De-a lungul cărților sale, Valeriu Valegvi ne-a obișnuit cu „pescuitul” înțelesurilor lumii, pe care apoi să ni le servească, firește, crude în paginile ticluite pentru noi, cititorii săi. Și pentru a nu ne plictisi de „meniu”, de fiecare dată ceea ce află poetul în universul de dincolo de propria făptură arată, evident, altfel. Pentru că spațiul-timp e mereu altul, iar ființele de acolo abia așteaptă să le fie citite aventurile simțirii. Cu bune, cu rele. „Aud largi suspine suind” zice un titlu: „Aud largi suspine suind/ dinspre partea sufletului nevăzută/ cum păsările-n maratoane nesfârșite/ mi-aduci aminte/ că sunt de o seamă cu treptele de la intrare/ nu mai e mult/ și o nouă primăvară o să ne sărbătorească/ iar o să plângi/ pentru că nopțile te strâng/ cum o cămașă purtată pentru prima oară/ cauți pricină largilor suspine/ umori regrete vise/ puse într-un deșert ad-hoc/ îmi spui că zilele s-au tot dus/ cum o năframă-n rafala tare/ și lacrimi ne acompaniază/ pulsul ușor grăbi.”
Cartea adună 72 de poeme, zece dintre ele fiind traduse în englezește de Brândușa Ilie. Unul dintre cele mai profunde este „Crucea coșcovită”, reprodus pe o copertă interioară: „Ce mai urmează?/ poate în coasta unui izvor/ ne vom reîntâlni ursita/ poate într-un ceas salvat/ de beatitudinea ezitărilor/ nu ne va fi teamă/ de crucea coșcovită/ din spinare.”
Poemele oferite sunt neliniștite, marcate de căutări de sensuri, de munci dramatice, surprinse în metafore inspirate. „În toiul secetei/ te văd meșterind/ la pustia din noi./ nu-i îndeajuns de târziu/ poți scrie de zor/ însuflețindu-ți iluziile sadea./ cum o pasăre/ să schimbi zările/ (și ce-om mai visa/ ziua în amiaza cam șuie)./ cum o pală de vânt/ să pășești peste coclaurile-nmiresmate/ (și ce-om mai juca/ într-o dragoste de-a surda)./ ce mai aștepți/ după secetă/ de la un biet cavaler/ (ba suind ba coborând/ precum acele blândului ceas)/ din fostul cartier al demobilizaților?” („Cum o pală de vânt”). Sau: „Încă un zbor/ deasupra valurilor/ să-ți dai drumul/ pe verticala norului/ setea să-ți curme/ frica demonică./ un ultim zbor/ în torida îmbrățișare/ și să dispari c-un țipăt/ de șturlubatec pescăruș.” („Încă un zbor”). Nu de puține ori poetul alege să se redefinească în lucrarea sa, pentru a se ști foarte limpede cine ne este ghid în ampla și deloc liniștita călătorie pe „marea” vieții. „Cu mine rămâne să/ te hotărăști. continuăm/ sau nu continuăm/ să ofilim zilele care/ au mai rămas din anotimpul/ acesta nenorocit. cu mine/ nu s-au terminat înfloririle/ și vegherile în prag/ de dumiriri. rămâne/ să te ascunzi după degetele/ de la ambele mâini și/ să privești să privești/ c-un ochi altfel decât/ o furnică rătăcită.” („Să privești să privești”). Poemul citat face parte din ceea ce definim drept „ars poetica”, lucrare ce impune și alăturarea unui „Autoportret”: „Poetul vede cu inima/ deschisă la răscruce// poetul aude cu fruntea/ în bătaia cuvântului de la naștere// poetul calcă pe ape/ precum crinul sfidează norii// ale lui haina albă/ și drobul de sare sunt// numai el știe/ să alinieze pietrele/ și să le asculte// numai lui orizontul/ i se destăinuie/ tandru// poetul ay poetul/ cum țipă la lună/ și ea se micșorează// poetului dintr-o bucată/ s-amâne moartea/ ce-i mai place.”
În textul care încheie volumul, criticul Firiță Carp afirmă: „Folosindu-se de libertatea și puterea magică a versului modern, Valeriu Valegvi ne invită la un regal metaforic de înalt rafinament.” Și ne indeamnă să citim „O întâmplare”, unul dintre poemele deosebite din carte. Ceea ce și facem: „Abia în visul următor/ ți-ai regăsit cadența/ se făcea cum în miezul zilei/ nucii mărșăluiau deciși/ pe marea liniștită/ și ce mândru îți arătai noua față/ curioșilor.”
Poetul Valeriu Valegvi este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.
