Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Guillaume Apollinaire, "Alcooluri. Poeme (1898-1913)", Bucureşti, Tracus Arte, 2019


După un poem intitulat „În loc de prefaţă” şi o „Notiţă introductivă” savuroase (la care adăugăm temeinicul tabel cronologic, întocmit după toate regulile ştiinţifice - să nu mă întrebaţi care „toate”!), semnate tot Octavian Soviany, şi nu uit nici notele mai mult decât necesare de la subsolul paginilor, precizările bio-bibliografice constituindu-se şi în schiţe de nuvele cu subiect erotic („1900 - se instalează la Paris. Urmează la insistenţele mamei sale un curs de stenografie şi se angajează ca funcţionar la o bancă. Avocatul Menard îl foloseşte ca «negru» la scrierea unui roman, dar nu îl plăteşte şi, ca să se răzbune, viitorul poet o seduce pe metresa acestuia”, p.8; sau prima notă la „Cântarea celui rău-iubit”: „Poemul înfăţişează, dintr-o perspectivă foarte subiectivă, povestea de dragoste a lui Apollinaire cu tânăra englezoaică Annie Playden. Cei doi au petrecut un an împreună în Germania (1902), apoi se reîntâlnesc la Londra (1903), dar legătura nu va dura şi Annie pleacă în cele din urmă definitiv în Statele Unite (1904). E interesant de ştiut că, regăsită după 50 de ani în America de biografii poetului, Annie, devenită Mrs. Postings, nu ştia nimic despre destinul literar al iubitului ei din tinereţe, pe care îl cunoştea doar sub numele de Wilhelm Kostrowicki şi îi spunea Kostro.”, p.30), detaşându-te de amănuntele care sunt mai mult decât necesare unei gândiri monografice, care să te facă să înţelegi mai bine poetul şi epoca, te scufunzi, te pierzi în „memoria corticală” (tot citesc acum şi „Carbon modificat” de Richard Morgan!), în sufletul omului şi poetului care a dat (primul) definiţia suprarealismului: „metodă de creaţie ce îţi propunea să depăşească simpla imitare a naturii, pentru a exprima întreaga bogăţie şi complexitate a experienţei umane.”

În prefaţa la „Mamelele lui Tiresias”, Apollinaire scria: „Socotesc că trebuie să revenim la natură, dar fără să o imităm în maniera fotografilor. Când omul a vrut să imite mersul, a inventat roata, care nu seamănă câtuşi de puţin cu un picior. El a făcut în felul acesta suprarealism fără să-şi dea seama.”

Pe coperta IV sunt citate frazele (câteva) din „Notiţa introductivă”: „Puţini poeţi au încarnat mai bine paradoxalul decât a făcut-o Apollinaire în Alcools. Deschis cu toţi porii către real, îmbătat de ritmurile trepidante ale vieţii moderne, fascinat de concret (ca în „Zonă”) el are, nu în mai mică măsură, facies-ul unui livresc înrăit, dedat cu pulberea bibliotecilor, care îşi condimentează poemele (ca în „Merlin şi bătrâna”, ca în „Tâlharul”, ca în „Schivnicul”) cu termeni savanţi sau cu aluzii culturale accesibile doar erudiţilor. În Alcooluri el reuşeşte performanţa de a „scrie” realul şi de a rescrie simultan câteva secole de poezie franceză, de a fi totodată simbolist şi cubist şi de a fi, înainte de toate, Apollinaire, poetul grav şi năstruşnic în acelaşi timp, care păşeşte cu dezinvoltura unui copil pus pe şotii, spre noi orizonturi de poezie.”

Miracolul schimbului de suflete dintre Octavian Soviany şi Apollinaire are loc, împreună cu miracolul înfrăţirii limbilor, cu toată atenţia acordată subtilităţilor cultural-literare (de pildă, în mai sus amintitul „Schivnic”, trimiterile la Anatole France, Flaubert, Alphonse Ritté, la strămoşi ai board-game-urilor de azi - „Marea gâscă”, un fel de Piticot; la poemul „Vâlvătaia” se ajung precizările la Euripide şi Seneca ş.a.m.d.), plăcerile şi fanteziile cititorilor, elitişti sau nu, gurmanzi ai literelor şi metaforelor, vor fi… silabisite, trăite aşa cum trebuie, de la… sfingerie (termen creat de poet, locul unde se adăpostesc, sfinxuiesc sfincşii) până la Podul Mirabeau, via toate lumile cunoscute ori imaginate: din creaţia literară a lui Apollinaire nu lipsesc şi însemnările de călătorie reală, „însemnări” care se regăsesc şi în creaţia sa lirică!

Deloc întâmplător un poem este „Călătorul”: „Deschideţi poarta asta la care bat plângând// Întocmai ca Euripul e viaţa schimbătoare// Tu priveai un banc de nori coborând/ Împreună cu pachebotul orfan spre febrele viitoare/ Şi toate aceste regrete aceste căinţe/ Îţi aminteşti// Valuri peşti arce flori supra-marine/ O noaptea aceasta era marea/ Şi fluviile care veneau să se verse în ea// Îmi amintesc încă îmi amintesc// Într-o seară am intrat într-un han trist/ Aproape de Luxembourg/ Din fundul sălii îşi lua zborul un Christ/ Unul avea un bici/ celălalt un arici/ Cineva juca cărţi/ Iar tu mă uitaseşi// Îţi aminteşti de lungul orfelinat al gărilor/ Traversam nişte oraşe care toată ziua se învârteau/ Iar noaptea vomitau soarele pe care-l înghiţiseră peste zi/ O marinari o întunecate femei o tovarăşi ai mei/ Amintiţi-vă (…)” (pp. 68-69)

Aşadar, o reamintire mai mult decât necesară! Un poet exemplar readus în actualitate de un scriitor-traducător la fel de exemplar, o carte care s-a născut, atunci, la început de secol XX, destul de greu sau, în sfârşit, a fost botezată greu (în 1904 era „Vântul Rinului”, în 1908 era „Romanul celui rău-iubit”, în 1910 este „Eau-de-vie” („Rachiu”, mai prozaic, „Apa vieţii” sau „Apă-de-viaţă” mai liric şi oarecum mot à mot!), pentru ca finalul să fie al „Alcoolurilor”: „În opinia lui Jean-Michel Maulpoix, titlul se justifică prin referinţele explicite care se fac la alcool şi la efectele lui în poeme ca «Zonă» sau «Vendemiar», prin evocarea frecventă a cârciumilor, tavernelor, cafenelelor sau a viilor renane, prin imaginile care se referă la sete sau la actul de a bea, dar mai ales prin faptul că în imaginarul lui Apollinaire alcoolul se identifică în cele din urmă cu viaţa. În «Zonă» (Nota BH: poemul de început al cărţii, unul dintre cele mai consistente din toate punctele de vedere) se afirmă cât se poate de limpede: «Şi tu bei acest spirt bei chiar viaţa ta care/ Ţi se varsă pe gât ca rachiul de tare». Combustiile alcoolice au aşadar rolul de a stimula procesele vitale şi de a genera gigantizarea personajului liric, care capătă aspectul uriaşului însetat, al unui Setilă în variantă pariziană: «Ascultaţi-mă eu sunt gâtlejul Parisului/ Şi o să beau iar dacă am chef tot Universul.»

Clar, un poet pantagruelic, un prozator don juanic (Să ne amintim de „Cele unsprezece mii de fecioare sau Amorurile unui Hospodar”!!!), adoptat de spiritul limbii lui Rabelais!

Apropo, pe când o nouă editare a lui Rabelais? În, pre limba, poate, lui Octavian Soviany?

Citit 866 ori Ultima modificare Vineri, 25 Octombrie 2019 13:39

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro