Dacă nimic nu este veșnic, atunci măcar să-i punem niște piedici timpului care vine cu buretele și șterge tot ce s-a scris vreodată pe tabla istoriei. Dar atunci când ceea ce s-a scris s-a scris bine și a apărut și între copertele unei cărți, atunci buretele acela nemilos își pierde din putere preț de niște decenii sau chiar milenii. Homer, de exemplu, ar depune mărturie că așa e.
Maximilian N. Popescu-Vella a înțeles acest lucru. Plecat dintre noi la finele anului trecut, ofițerul de marină, cineastul și scriitorul gălățean a lăsat, din timp, urme ale trecerii sale prin "valea plângerii". Nu avem suficient spațiu pentru a înșirui aici titlurile celor o sută cincizeci de filme pe care le-a regizat și ale celor 15 cărți publicate în timpul vieții, și nici nu ar fi mai grăitoare decât cee ce a declarat, vineri seara, în ședința de cenaclu, marinarul și scriitorul Ioan Gh. Tofan, care s-a îngrijit ca seara de 3 ianuarie să fie una in memoriam Maximilian N. Popescu-Vella: "Dacă azi mă numesc scriitor, este meritul lui Max. El m-a încurajat să scriu, atunci când alții căutau să mă descurajeze".
Să lași în urmă oameni care să-ți fie recunoscători este un triumf al existenței. Nu cunosc un semn mai clar că ai reușit să ajungi om. Pe lângă amintirile despre domnia sa, consemnate în scris cu har și nostalgie de confratele său în ale marinăritului, cei prezenți în holul "Vieții libere" - membrii ai cenaclului, prieteni de-o viață și soția acestuia, doamna Viorica Popescu - au depănat unele amintiri despre cel dispărut. Spun "unele" deoarece impresia lăsată este că s-ar fi putut vorbi despre Max Popescu, în toate ipostazele în care acesta s-a dezvăluit lumii, până dimimeața. Se evocă, printre altele, atmosfera plăcută din biroul dumnealui, poreclele marinărești pe care cei din branșă le folosesc (toate având o doză de umor, așa cum le auzim consemnate de domnul Radu Moțoc) și faptul că "era mereu tânăr și, deși îl supărau ticăloșii, multe proiecte fiindu-i nedrept blocate, nu-l vedeai niciodată acru" (Victor Cilincă). Pentru cine încă nu știe, scriitorul și pictorul/ilustratorul Victor Cilincă a navigat pe mări și oceane, ca inginer piscicol. Se poate vorbi, deci, despre o frăție a apelor.
Max, cum îi spuneau prietenii, a cucerit peste o sută de premii cu filmele și cu scrierile domniei sale și a fost profund implicat în viața culturală a Galațiului.
Toate au un sfârșit, inclusiv spațiul destinat acestei cronici. Pe Max Popescu îl puteți cunoaște cel mai bine din scrierile sale, acolo unde, ca orice scriitor cu har, a așezat bucăți din puzzle-ul numit suflet.
Vineri, 10 ianuarie, ora 19.00, la sediul "Vieţii libere", citește Cristina Dobreanu, eseu.
