Rămânem fideli Sfintelor Evanghelii şi Îl însoţim de această dată pe Mântuitorul pe cărările din Muntele Fericirii, în Ţara Sfântă, în misiunea Sa de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, cuvânt ce avea să trezească, prin semne şi minuni, oamenii la credinţă.
La Cana Galileii, o localitate situată la mică distanţă de Capernaum, Fiul lui Dumnezeu a săvârşit prima minune, a transformat apa în vin.
Pentru că dorim ca în perioada Săptămânii Mari să fim alături de Fiul lui Dumnezeu, pe drumul Ierusalimului, ne vom opri astăzi în tainicul loc din Muntele Fericirii, pentru ca săptămâna care vine să fim pe urmele Mântuitorului, la Ierihon, loc unde Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit pe vameşul Levi, viitorul Apostol şi Evanghelist Matei.
La Ierihon, avem Biserica şi Dudul lui Zaheu, iar în apropiere de acest loc, Patriarhia Ortodoxă Română are cel mai mare şi cel mai frumos Centru de Spiritualitate Românească din Ţara Sfântă.
Astăzi însă să păşim în Muntele Fericirii, loc foarte căutat de pelerinii care merg în Ţara Sfântă. Acest munte este situat în apropiere de Marea Galileii (Lacul Ghenizaret sau Marea Tiberiadei, denumire care vine de la oraşul Tiberias - înfiinţat în anul 18 după Hristos), la o înălţime de 70 de metri deasupra mării.
De pe acest munte pelerinul are posibilitatea să cuprindă cu privirea tot ansamblul din împrejurimile Mării Galileii, iar cu inima cele mai frumoase cuvinte revelate Fiului de Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt.
Între Decalog şi Fericiri
În punctul cel mai înalt de pe Muntele Fericirii există de la începutul veacului XX (1930) o Biserică Franciscană care aminteşte de acest moment petrecut după săvârşirea primei minuni la nunta de la Cana Galileii.
Pentru noi, Muntele Fericirii este un loc cu o rezonanţă aparte, pentru că aici Mântuitorul a arătat că cea mai frumoasă cale pe care trebuie să meargă omul trecător pe acest pământ trebuie să fie Calea Împărătească.
Pe Muntele Sinai, în vremea Vechii Legi, Moise a primit Cele zece porunci - Decalogul - prin care iudeii erau chemaţi la ascultare faţă de Dumnezeu.
Cele zece porunci aveau un caracter pedagogic, de îndreptare morală a iudeilor - poporul ales - adeseori înclinaţi să cadă în idolatrie. Vechea Lege este „pedagog către Hristos”, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Galateni 3,24), pe când „Noua Lege” adusă de Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul este Legea Harului, Legea credinţei şi a iubirii.
Prin trimiterea în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Tatăl ne cheamă la starea harică din Rai, stare din care primii oameni - Adam şi Eva - au decăzut prin păcatul originar.
Sfântul Evanghelist Matei (5, 3-12) ne relatează că Fiul lui Dumnezeu după minunea de la Cana Galileii S-a retras în munte… Aici, Mântuitorul a rostit cele nouă „fericiri”.
Prin „fericire” înţelegem „cuprinsul tuturor celor ce se înţeleg prin numirea de bine”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa în cartea „Despre Fericiri”.
„Şi şezând El, au venit la Dânsul ucenicii Săi. Şi deschizându-Şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor». Această primă fericire nu are în vedere sărăcia de… intelect a omului, ci o sărăcie a lui în păcat.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în cartea „Despre Fericiri”, ne atenţionează că preocuparea omului nu trebuie să fie doar pentru trup, cât trebuie să fie pentru suflet.
De aceea, omul cu credinţă în Dumnezeu nu trebuie să alerge după comori materiale, ci preocuparea lui trebuie să fie aceea de a deveni „sărac în patimi”; un alt înţeles al cuvântului sărac vizează calitatea omului de a fi smerit, „la locul lui”, ascultător, supus în ascultarea faţă de Dumnezeu şi nu supus în ascultarea faţă de oamenii care nu-L au pe Dumnezeu.
Fiecare dintre cele nouă „fericiri” este o treaptă pe „scara virtuţii”, spune în prefaţa amintitei cărţi Prea Fericitul Patriarh Daniel.
Tot Mântuitorul ne învaţă că fericiţi vor fi „cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”; e vorba aici de plânsul pentru propriile păcate.
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”, fiindcă în omul blând Însuşi Domnul odihneşte.
„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. E vorba desigur de Dreptatea divină şi nu cea omenească, pe care adeseori noi - oamenii - o strâmbăm din prea mult egoism şi din patimi nemăsurate.
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Milostenia - cea mai frumoasă şi la îndemână profesie, care demonstrează credinţa noastră.
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, adică cei fără de păcat, fără patimi şi gânduri negre.
”Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, făcători de pace în numele Mântuitorului.
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor; Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”.
Mântuitorul face aici referire la hula, calomnia şi cuvântul rău pe care cei puşi în slujba răului îl fac, minţind cu bună ştiinţă pentru a-şi satisface propriile orgolii, propriile egoisme.
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri, că aşa i-au prigonit pe profeţii de dinaintea voastră”.
Fericirile nu sunt altceva decât trepte ale omului în redobândirea stării harice, de curăţenie de început şi de lumină harică.
Scară a virtuţii
Zidită după planul arhitectului italian Antonio Barluzzi care a influenţat arta arhitecturală în Ţara Sfântă, Biserica Franciscană de pe Muntele Fericirii a fost ridicată în 1930.
Este o zidire din calcar şi bazalt, în formă octogonală, fiecare faţadă a cupolei fiind luminată de o fereastră deasupra căreia este transcrisă în limba latină câte o fericire.
Cum locaşul este franciscan, „beatitudinile” - fericirile - sunt redate potrivit traducerii şi învăţături romano-catolice.
Noi, creştinii dreptmăritori, rămânem însă în învăţătura lăsată Apostolilor de Mântuitorul Iisus Hristos şi statornicită de cele şapte sinoade ecumenice din primele opt veacuri creştine.
Ce trebuie să reţinem este că în Muntele Fericirii, Fiul lui Dumnezeu a rostit către ucenicii Săi regulile de aur ale înnoirii în Duh - Cele nouă fericiri - „scară” a întoarcerii omului - din robia păcatului - cu faţa către Dumnezeu.
Dincolo de literă, fiecare fericire din cele nouă are nevoie de mult mai mult spaţiu pentru a fi corect înţeleasă. Însă, dincolo de literă, noi trebuie să cunoaştem şi să experiem Fericirile în duhul Evangheliei lui Hristos.
Fericirile sunt căi de revenire a omului la „viaţa fericită a harului dumnezeiesc, pentru care a fost creat”, ne spune Prea Fericitul Părinte Daniel, în Prefaţa cărţii „Despre Fericiri” a Sfântului Grigorie al Nyssei.
Cu două mii de ani în urmă, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume în Trup nu ca să strice Legea şi Prorocii: „Nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), spune Însuşi Mântuitorul.
Fericirile nu sunt altceva decât trepte ale omului în redobândirea stării harice, de curăţenie de început şi de lumină harică.
„Fericirile sunt „o scară” a virtuţilor pe care creştinul este chemat să urce treaptă cu treaptă, virtute cu virtute, de la „gândurile coborâte în văi, pe muntele duhovnicesc al vederii, al contemplaţiei înalte. Prin Fericiri ne este revelată calea reîntoarcerii în împărăţia netrecătoare a iubirii Prea Sfintei Treimi”, ne învaţă Prea Fericitul Părinte Daniel.
În frumoasa grădină de pe Muntele Fericirii, şi noi - pelerinii români - am format o Biserică vie şi împreună cu preoţii care ne-au însoţit am cântat „Fericirile” spre slava lui Dumnezeu, Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane..
