Am avut bucuria să întâlnesc la Galați, la Bienala națională de artă, un artist internațional extraordinar, Ana Rus, pe care nu o știam decât după lucrările ei împrăștiate peste tot prin lume: bronz, piatră, pictură pe ceremică și pe sticlă. Primea și la bienala noastră un premiu mare, însă premiile internaționale spun extraordinar de mult, chiar dacă artista nu are orgoliul de a vorbi despre succes și zâmbește atunci când este întrebată despre... ajutorul pe care ar fi trebuit să i-l dea foruri românești plătite tocmai pentru astfel de gesturi.
Iată doar o parte din palmaresul său, înfricoșător de încărcat, încât îl vom consemna în serial: o carieră încununată în 2003 cu Diploma de onoare „Solidaritatea prin artă”, oferită de Guvernul României, pentru promovarea atitudinii umaniste şi integrative; un an mai târziu, Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler”, acordat de preşedintele României. Numită Cetățean de Onoare al orașului Cannes, unde a obținut medalii de aur! Are 31 de lucrări de for public, inclusiv la Chicago. Este prezentă în colecţii particulare din România, Ungaria, SUA, Franța, Belgia, Italia. E membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a Uniunii Artiştilor Sculptori Maghiari din Budapesta, a Clubului UNESCO din Bucureşti a Academiei Central Europene de Ştiinţe, Litere şi Artă.
La Galați, plasticiana și-a furat din timp pentru a ne acorda un interviu sincer, din care vă prezentăm astăzi, din rațiuni de spațiu, prima parte.
- Sunt foarte, foarte puține femei-sculptor în lume: e o profesie prea grea, bărbătească!
- În facultate, ca să scăpăm de arta decorativă, invocam faptul că aveam de turnat o lucrare și nu o puteam lăsa...
- Văd mult suflet în aceste lucrări. Rareori găsești și metaforă, și manualitate la sculptori...
- Iau dicționarul de filosofie și de estetică. Totdeauna, profesorul meu Virgil Fulicea, la Cluj, ne spunea: ”Să nu faceți formă fără conținut! Poate fi forma oricât de frumoasă, dar dacă este goală pe dinăuntru, nu comunică nimic, nu te atrage”. ”Lingeam” forma, în comparație cu [sculptorul și profesorul clujean] Romul Ladea, care avea suprafața mai ”picturală”, cum era diferența între [sculptorii] Courbet și Rodin, la francezi. Trebuia să se vadă și amprenta degetului.
- Este foarte greu pentru un artist român să cucerească fie și un singur premiu peste hotare - cum a fost posibil să câștigi atâtea și atâtea diplome în străinătate? Cum s-a ”deschis” Cannes-ul, de pildă?
- Înainte, avusesem o expoziție la București și invitat a fost să prezinte domnul Petre Oprea [cunoscut critic și istoric de artă n.a.]. Eu, muzeografă, el, muzeograf. I-am cerut sfatul, ce să duc - era prima mea ieșire afară...
- Unii plasticieni, chiar mai mărunți, dar cu relații prin alți artiști sau notabilități, parcă sunt ”abonați”: dacă au expus o dată, sunt mereu chemați pe la centre culturale românești care bifează leneș ”acțiuni culturale” în străinătate. Aurul la Cannes e însă cu totul și cu totul altceva!
- Știi ce au zis unii colegi de breaslă? Că sunt „abonată la Cannes”, că medaliile ”se cumpără”. Păi, sunt eu atât de bogată încât să cumpăr atâția oameni ca să primesc Premiul publicului la Cannes?
- Se mai cumpără o diplomă de participare, de excelență poate, nu medalii de aur!
- Publicul bifa în catalog preferatele din cele 500 de lucrări expuse timp de șapte zile.
- Financiar, este un câștig?
- Placheta de Aur, pe care am primit-o, era singura medalie la care se dădeau și bani. 500 de euro, care acopereau, să spunem, drumul, dar... gestul contează! Și conta că erau plasticieni din SUA, Brazilia, China, Japonia - din toată lumea! Și ne obliga președinta salonului ca artiștii să stea în sală, să răspundă întrebărilor, să facă schimburi cu alți artiști.
Va urma
