Din nou în "grădina" Teatrului Dramatic "Fani Tardini", am râs cu poftă la spectacolul "Liselotte în mai", de Zsolt Pozsgai, în regia lui Cătălin Vasiliu, cu o reuşită de zile mari, cu mişcare dinamică şi gaguri bune şi elegante.
Regizor de teatru şi film, autorul piesei - "o comedie absurdă dulce-amară despre o inimă blândă, singură" - se aprecia, corect, pe proplay.ws - este foarte jucat în lume, premiat în Ungaria şi chiar câştigător al Premiului European pentru Dramă. (Precizăm, din culise, că European Drama Award este un premiu în valoare de 75.000 de euro, oferit de divizia de teatru a Teatrelor de Stat din Stuttgart, cu finanţarea Ministerului Ştiinţei, Cercetării şi Artelor din Baden-Württemberg, Germania). "Liselotte in May", cea mai performantă piesă a sa, a avut premiera (în limba germană - n.a.) la Deutsches Theatre, Budapesta, în mai 2002, iar de atunci a fost văzută în peste 22 de scene, din New York City până la Geneva şi Vancouver. Până la sfârşitul anului 2014, 57 de piese ale lui Pozsgai, inclusiv tragedii, comedii, farse şi piese de teatru muzical au fost interpretate în 87 de teatre.
Montarea de la Galaţi a lui Vasiliu (după un experiment al teatrului extins şi la alte producţii, în beneficiul actorilor, dar şi un fel de şcoală de teatru pentru spectatorul care merge la mai multe variante ale spectacolului, cu distribuţii diferite) are acum parte mai multe distribuţii, cum ar fi cea cu Mihaela Lecca şi Ionuţ Moldoveanu - încă o şansă de a demonstra performanţa pentru aceşti doi actori excelenţi! - sau spectacolul pe care l-am putut vedea şi aplauda cu plăcere şi eu, jucat de Carmen Albu şi, în nu mai puţin de şase roluri, de Ciprian Braşoveanu, în care actorul juca atât de diferit, încât mi-a venit greu să recunosc cine interpretează. Personajul jucat excelent de Carmen evoluează (involuează, fapt) bine gradat, odată cu repetarea experienţelor sale matrimoniale catastrofice, dar pline de umor negru.
Respectând o dorinţă a Agathei Christie pentru a sa "Cursă de şoareci", nu aş da prea multe "din casă", pentru a nu răpi ceva din surpriza story-ului cu personaje realiste, cu situaţii de un comic debordant şi cu un final curajos şi delicat, adică în realism magic.
Decorul plasticianului Daniel Divrician susţine funcţional-discret spectacolul.
