În ultimele noastre relatări despre faptele, pătimirea, Răstignirea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos am insistat, în parte, asupra împrejurărilor în care Mântuitorul a pătimit, S-a Jertfit (Răstignit) pentru păcatele lumii, S-a dat Jertfă sângeroasă pe Cruce; S-a pogorât la iad şi a dat viaţă primilor oameni, protopărinţilor noştri - Adam şi Eva. Prin Învierea Lui ne-a înviat şi pe noi.
Prin intermediul unor persoane biblice, ai unor martori direcţi la viaţa Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ne-am făcut martorii mărturisirii divinităţii şi omenităţii lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
În parte, iudeii, chiar şi neamurile nu L-au privit încă din timpul vieţii pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, unii L-au văzut ca pe „Învăţătorul”, alţii ca pe un simplu om.
Vă amintiţi dialogul cu Nicodim, un fariseu din lumea bună a iudeilor care vine noaptea în ascuns la Mântuitorul, prilej cu care Iisus Hristos îi vorbeşte despre cele viitoare.
Nici Nicodim nu înţelegea mare lucru, însă firul acela de Duh Sfânt - întreţinut la focul credinţei în Fiul lui Dumnezeu - a dat roade în inima lui Nicodim, care alături de Iosif din Arimateea, un fariseu bogat al timpului, face ultimele gesturi fireşti faţă de Fiul Omului; după Răstignirea sângeroasă, coboară Trupul Mântuitorului de pe Cruce şi Îl înmormântează.
Asemeni multora din lumea de atunci, dar şi de astăzi, nici Nicodim nu-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu mai mult decât ca pe “Învăţătorul”. Mântuitorul îi vorbeşte lui Nicodim, le vorbeşte ucenicilor Săi şi le (ne) prevesteşte cele viitoare.
Însă „lumea nu L-a cunoscut!”, relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa, pe care o scrie către sfârşitul primului veac creştin… Evanghelist care insistă asupra lucrării şi puterii cereşti a Fiului lui Dumnezeu, una şi de-o-fiinţă cu Tatăl Ceresc.
Din nefericire, lumea aceasta necunoscătoare de Dumnezeu, nemărturisitoare de Dumnezeu suntem şi noi, astăzi, care după două milenii de creştinism nu am reuşit să schimbăm sensul existenţei noastre, nu reuşim să ne ridicăm mintea, gândurile căzute din noaptea păcatului la cele cereşti; nu ne ridicăm la nivelul aşteptării Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul…
Explicând sensul cuvântului „lume”, Sfântul Ioan Gură de Aur îi include în lume pe „cei care au gust şi simţire doar pentru cele pământeşti”.
De la căderea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, lumea era plină de păcat, omul trăia în întunericul morţii, al necunoştinţei de Dumnezeu; omul - „corolă a creaţiei” - decăzuse; iudeii uitaseră de legământul strămoşilor lor - Avraam, şi Iacov - Israel, şi Moise - făcut cu Dumnezeu; în mare parte, „poporul ales de Dumnezeu” se închina la idoli… Vă amintiţi?
Doar Sfântul Ioan Botezătorul, „Sfeşnicul Luminii”, striga în pustie, netezea şi făcea drepte căile Domnului. Ioan „boteza cu apă spre pocăinţă”, dar anunţa lumii că „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu Foc”. Ioan Botezătorul prevestise momentul Botezului care înclude Cincizecimea...
Să rămânem tot în Ierusalim şi să ne amintim că înainte de Răstignire şi Înviere, Mântuitorul îi pregăteşte pe ucenicii Săi, spunându-le că va sui la cer...
Astfel, între Duminica Învierii şi cea a Pogorârii Duhului Sfânt, vechiul Ierusalim era zguduit de Răstignirea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu; poporul care Îl întâmpinase pe Mântuitorul cu ramuri de finic şi Osanale de Florii, care ceruse Răstignirea pe cruce, acelaşi popor era uimit de marea taină a Învierii…
Ucenicii trăiau şi ei între teamă, uimire şi nădejdea revederii cu Mântuitorul Înviat, fiindcă aveau în minte amintirea celor prevestite de Însuşi Mântuitorul, care le prevestise pătimirea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea la Cer…
„Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care a coborât din cer. Fiul Omului care este în Cer (Ioan 3,13). Aşa cum prevestiseră prorocii Vechiului Testament, aşa ne vorbeşte Însuşi Mântuitorul aflat între ucenici, în lume.
Că Fiul Omului S-a coborât pe pământ şi noi ştim că acest fapt s-a petrecut la Întrupare, în peştera sărăcăcioasă din Betleemul Iudeii… Şi dacă S-a coborât în trup, înseamnă că era în cer…
Ne ajută în acest sens prologul Evangheliei după Ioan că Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul era în cer, era de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt…
„Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 314-14).
Însuşi Fiul lui Dumnezeu le spusese ucenicilor Săi că va pleca la Ceruri, dar că nu îi va lăsa singuri, ci le va trimite pe Duhul Mângâietor. Această încredinţare o primesc şi după pătimirea, Răstignirea şi Învierea Domnului de la Însuşi Mântuitorul…
„Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate până când vă veţi îmbrăca cu putere de Sus”, ne relatează Sfântul Evanghelist şi Apostol Luca, ucenicul Apostolului Pavel, care nu L-a cunoscut direct pe Mântuitor.
„Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 14, 17; 26; 15, 26). ”De la Înviere, Duhul copleşeşte trupul lui Hristos şi de la Cincizecime, cei care cred în Hristos simt deplina putere a Duhului iradiind din Hristos”, spune părintele Dumitru Stăniloae.
Domnul nostru Iisus Hristos a fost cu trupul în lumea aceasta, la timpul potrivit, a împlinit lucrarea între oameni şi tot la timpul potrivit S-a suit la Tatăl Ceresc, „pentru că se împlinise iconomia lui Dumnezeu”, ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei. Pentru că „de toate este vreme şi tot lucrul sub soare are vremea lui”.
A plecat la Cer ca să ne înnoiască în Duh
Tot Sfântul Chiril al Alexandriei spune că plecarea Lui la Cer a făcut supărare, tulburare, întristare între ucenici. Dar, „dacă plecarea Lui e spre folosul nostru, cum nu va rezulta contrariu din neplecare”, afirmă acelaşi Sfânt Părinte.
Pentru că „cel ce este călăuzit spre înţelegerea celor dumnezeieşti nu se va sminti niciodată, ci va înţelege mai degrabă rostul celor rostite”, spune Ecleziastul.
Cauza plecării la cer a Fiului lui Dumnezeu - Cuvântul nu e una oarecare. Omul vechi, „omul adamic trebuia izbăvit de păcate” (Galateni 3,13).
Un om obişnuit nu putea împlini această nobilă misiune, de aceea, Dumnezeu Atotţiitorul L-a trimis în lume pe Însuşi Fiul Său, pentru că Dumnezeu-Cuvântul „este Dumnezeu adevărat şi om adevărat”, spune Sfântul Atanasie cel Mare şi mărturisim şi noi în Crezul Ortodox de veacuri.
El a venit în lume într-o smerenie neasemănată cu cea a oamenilor obişnuiţi şi a răscumpărat păcatele oamenilor prin Jertfa de pe Cruce, şi „încă Jertfă sângeroasă” pentru a ne mântui, pentru a ne arăta Împărăţia cerurilor.
„Căci în El erau toţi, întrucât S-a arătat ca om, ca să omoare mădularele de pe pământ, patimile trupului, să desfiinţeze legea morţii, să înlăture puterea stricăciunii introduse în noi… Cel ce era Viaţă în Sine a desfiinţat viaţa din mădularele lui, a desfiinţat moartea”, observă Sfântul Chiril al Alexandriei.
Comentând acest aspect, părintele Dumitru Stăniloae spune că „puterea nemuritoare a Ipostasului se extinde în toate, în toată opera creaţiei, mai ales în om, doar omul fiind, în toată creaţia, singur creat după „chipul lui Dumnezeu”.
De la Facerea lumii, Duhul lui Dumnezeu, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este prezent în creaţie şi acest fapt îl aflăm chiar din Sfânta Scriptură care ne relatează că la început - la Facerea lumii - „pe când pământul era netocmit şi gol, Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2).
Duhul lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă era în lume şi la Întruparea Domnului, era steaua despre care Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nu era o stea oarecare, ci „o putere nevăzută care numai luase formă de stea”.
La fel se întâmplă şi după Înălţarea la Cer cu trupul lui Iisus Hristos şi la Cincizecime când Duhul Mângâietor vine ca să încurajeze ucenicii, iar la rândul lor, cu putere de Sus, să facă să crească Biserica lui Hristos, să facă din om zidire nouă - cu înveliş nou - cu haina plină de lumina Duhului Sfânt care se dobândeşte doar în Casa Domnului, la Sfânta Liturghie şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (Luca 24, 49).
