Se poate spune că după apariţia cărţii lui A. G. Secară „Scriitori gălăţeni pe înţelesul tuturor”, literatura din sudul Moldovei nu mai poate fi ca înainte, în sensul că ea a fost deja definită şi că va putea fi înţeleasă mai altfel, nu tocmai „pe înţelesul tuturor”, ci mai degrabă pe cel al unui veritabil, chiar dacă foarte tânăr, critic literar.
De la început, trebuie menţionat că este vorba numai de (câţiva) scriitori şi nu de (toţi) scriitorii şi că selectarea acestora este aleatorie, strict personală, determinată de anumite circumstanţe sau „ipoteze de lucru”.
Aceştia sunt, în ordinea din carte, Costel Crângan, Ion Potolea, Violeta Ionescu, Ion Avram, Apostol Gurău, Cătălin Enică, Ion Zimbru, Dan Plăeşu, Radu Macovei, Katia Nanu, Aurel Stancu, Victor Cilincă, Teodor Parapiru şi Carmen Racoviţă.
Sunt 14 dintre cei mai semnificativi scriitori ai Galaţiului, unii foarte tineri, la prima carte, alţii foarte cunoscuţi, consacraţi şi premiaţi, poeţi, prozatori, dramaturgi din generaţii diferite şi toţi din Galaţi, niciunul din judeţ.
Scriind despre cărţile lor, A.G Secară esenţializează, subliniind pe coperta a IV-a:
„Este şi o pledoarie pentru o mai bună cunoaştere a unei şcoli literare care are caracteristicile ei, formându-se şi evoluând, geografic şi spiritual, între Bucureşti şi Iaşi, între ceea ce unii critici sau filosofi ai culturii numesc muntenism şi moldovenism”.
Ceea ce înseamnă că tânărul critic vizează cu ambiţie sistemul şi nu elementele, întregul, şi nu partea, lansând fenomenul şi conceptul de „literatură între Bucureşti şi Iaşi”, care s-ar întâmpla benefic la Galaţi şi care ar pleda cu argumente solide pentru o reabilitare a sintagmei de „scriitori aşa-zis provinciali” şi pentru o afirmare a descentralizării literare.
Ce poate fi între „,muntenism” şi „moldovenism”? Ar putea fi chiar ceea ce se scrie la Galaţi şi numai la Galaţi…
Apărut la Editura Axis libri, volumul are 218 pagini, inegal atribuite celor 14, între doar două pentru Carmen Racoviţă şi peste cincizeci pentru Teodor Parapiru şi se distinge printr-o originalitate tipic agesecariană, cunoscută, de altfel, din articolele publicate în reviste, mai ales în „Porto Franco” şi „Dunărea de Jos”, ce poate fi definită prin „Numai Secară poate scrie aşa…”.
Adică într-un stil alert, noncorformist, dramatic şi subtil în acelaşi timp, imprevizibil adesea, dar întotdeauna de o maturitate şi profunzime surprinzătoare, explicabile prin formaţia sa filosofică, dar mai ales prin talentul înnăscut de a revela esenţele şi de a le sedimenta în paradigme. Însăşi construcţia cărţii este absolut personală.
Ea începe cu o prefaţă semnată Th. Parapiru, se termină cu o postfaţă de Carmen Racoviţă şi intră în conţinut abia după o „lungă prefaţă a autorului”, din care reţinem principalele repere ale propriei „aventuri romantic-intelectuale”, dominate local de „momentul” Viorel Ştefănescu, acordându-i „cezarului ce e al cezarului” şi reproducând în întregime cronica sa la „Filografii”, din care se revendică.
Dar, întreabă patetic A. G. Secară, ”… este inutil să precizez aici că literatura este pentru mine (mai mult) metafizică? Ca şi… Istoria? Ori critica şi teoria literară?…”.
Este o profesiune de credinţă. Şi încă una, tot din lunga prefaţă: „Mă interesează Oamenii, şi în măsura în care sunt Stil… Dacă sunt…”.
Iar stilul A.G. Secară este că ingeniozitatea construcţiei surprinde în fiecare articol, fie prin formularea titlurilor („Un don Quijote în faţa Struţo-cămilei”, pentru cartea lui Radu Macovei, sau „Sindbad Scriitorul şi uimitoarele sale călătorii literare”, pentru Victor Cilincă), fie prin interpunerea textelor (în „Katia Nanu şi sufletele sale de rezervă” inserează un fragment dintr-un interviu al său cu scriitoarea).
Fie prin minuţiozitatea analizei (la Teodor Parapiru ajunge la reproducere de texte şi la reconceptualizare de gen literar), sau prin mânuirea inspirată a moto-ului, folosit ca sugestie iniţială în majoritatea textelor.
Dar, dincolo de aceste aspecte formale, desigur cu un rol precis în determinarea nivelului de atracţie al scrisului său, valoarea în sine vine din profunzimea analizei, din siguranţa categorisirii şi din credibilitatea argumentării, într-un cuvânt din stilul agesecarian.
Avem un nou critic la Galaţi, cerut de sistem şi definind sistemul, acesta este A G. Secară şi este de urmărit. De aici şi cuvintele lui Th. Parapiru din prefaţa cărţii.
„Sunt convins că vocaţia de critic literar a lui A. G. Secară este remarcabilă şi că va fi confirmată cu fiecare contribuţie de viitor”.
