Katia Nanu: „Registrul de gardă” - O „pură coincidenţă” într-un excelent roman realist

Katia Nanu: „Registrul de gardă” - O „pură coincidenţă” într-un excelent roman realist
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Se poate găsi, în aceste zile, la Librăria „Lumina” din Galaţi, o carte despre care se va scrie cu siguranţă mult şi care – şi mai important – se va citi cu mare interes: „Registrul de gardă”, al treilea roman al Katiei Nanu, ultimul dintr-o trilogie, începută cu „Paso doble” şi continuată cu „Puzzle cu Vasile”, elaborată şi publicată în numai şase ani. „Registrul de gardă” este o poveste atât de actuală prin tematică, personaje şi realităţi şi atât de bine întocmită prin clasica tehnică a unităţii de timp şi de spaţiu, încât ar putea fi percepută ca o „fotografiere” la zi a Galaţiului strict contemporan sau, mai pretenţios spus, ca o adevărată paradigmă a realităţii sociale, politice şi culturale de aici şi acum. Şi atât de autentică şi de credibilă este acţiunea, încât ai tendinţa de a căuta, dincolo de ficţiune, realitatea din jur, chiar dacă autoarea avertizează blând: „Orice asemănare cu personaje, evenimente, instituţii sau localităţi reale este o pură coincidenţă”… O „pură coincidenţă” ar putea fi şi faptul că prozatoarea este (şi) ziaristă, aspect care musai trebuie luat în seamă atunci când eşti tentat, cum spuneam, să descoperi dincolo de eroii din pagini personaje pe cât de reale pe atât de pitoreşti din lumea în care trăim şi despre care mass-media a relatat la timpul lor… Dar, nu-i aşa?, asta face parte din farmecul lecturii…

Pe scurt, Katia Nanu „convoacă”, în cele câteva zile cât durează întreaga acţiune, o seamă de personaje principale ale oraşului, din lumea politică, economică, administrativă şi de afaceri, nu într-o sală de şedinţă, restaurant, club sau altceva de genul acesta, ci în spitalul local de urgenţe, acolo unde, din motive diferite şi cu diagnostice specifice, se internează unul după altul, unii chiar în acelaşi salon, un veteran (nonagenar) şef de partid local, un interlop de etnie ţigănească, un afacerist de marcă, un celebru notar, fost comisar şef de poliţie, un reprezentant al ruralului înapoiat, primarul municipiului, doborât de un infarct şi, la urmă, chiar cel care-i trata pe toţi, şeful secţiei de urgenţe însuşi – personajul principal, doctorul anestezist Virgil Tripolevici, cel în jurul căruia şi al mult mai tinerei sale soţii, Monica, se derulează întreaga acţiune. Sunt două „tabere”, două lumi diferite în roman: cea medicală (medici, asistente, infirmiere etc.), defilând cu toate simptomele crizei actuale din sănătate la vedere, şi lumea pacienţilor, cu reprezentanţi ai societăţii de dincolo de zidurile spitalului, un fel de reprezentare simbolică a principalelor forţe ale puterii şi opoziţiei, aflate într-o acerbă confruntare şi „aduse” aici special de prozatoare, ca într-un laborator de studiu psihanalitic. Între ei, stă martor, ca o dovadă scrisă şi inatacabilă, „registrul de gardă”, în care sunt consemnate, în termeni strict tehnici (studiaţi de autoare cu mare atenţie) sinusoidele maladiilor, de fapt, un caiet el însuşi improvizat, după cum aflăm, ca o revelaţie, în finalul romanului, dintr-un „jurnal de încasări şi plăţi”.

Cam asta se întâmplă, de fapt, între personajele principale, un joc al încasărilor şi al plăţilor într-o acerbă dinamică a disputelor pentru putere, bani, dragoste, renume, supravieţuire. Confruntările sunt dure, ajungându-se până la crimă, acţiunea se filtrează în mai multe planuri aparent paralele, dar cu multe intersecţii neaşteptate, iar finalul, atunci când nu e tragic, rămâne suspendat într-o expectaţie de tranziţie, una a împăcării provizorii cu destinul şi a revendicării unei alte noi şanse. „Taci şi joacă, îl sfătuieşte medicul, cu cel mai blând glas al său. Nu te mai gândi… Nici eu nu mă mai gândesc… Deocamdată. Vine ea vremea să plătim amândoi…”, este pasajul în care medicul Virgil Tripolevici i se adresează în final unui coleg de salon, un tânăr de la ţară, care stătuse şase luni cu cadavrul tatălui său în casă, numai pentru a-i încasa pensia… În afara acestui sărman tânăr, victimă a sărăciei şi a lipsei de orizont a satului românesc, în contrast cu lumea puterii şi a opulenţei a internaţilor de lux, Katia Nanu mai aduce în spitalul-scenă un fel de „lot martor”, un grup de bătrâne pensionare, „fete de pension”, care se confruntă doar cu propriile lor sărăcii şi care comentează – ca într-un cor antic – principalele evenimente dintr-un spital care, este, în fond, la scară mică, România contemporană…

Citit 17009 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.