CRONICĂ DE CARTE. Între metaforă şi poantă. Poetul care nu se poate despărți de umorist

CRONICĂ DE CARTE. Între metaforă şi poantă. Poetul care nu se poate despărți de umorist
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

* Gheorghe Gurău - "Asaltul spre mâine"


Aș începe aceste scurte considerații cu exprimarea unui paradox: Gheorghe Gurău este un poet care nu se poate despărți în ruptul capului de umorist, sau, din cealaltă perspectivă, un umorist care nu se poate detașa complet de poet, este și una, și alta și, de fapt, el nici nu cred că vrea cu adevărat să fie nici doar umorist, nici doar poet, respingând ab initio sectarismul de gen și plictiseala liniarității. Mai mult decât atât, el vrea să fie pur și simplu Gheorghe Gurău și lucrul acesta îi reușește de minune. Stau mărturie cele aproape douăzeci de cărți rostuite pe parcursul ultimelor două decenii, expresii elocvente ale acestei grațioase oscilații între poantă și metaforă, între epigramă și poem, între satiră și reflexie lirică.

E de evidențiat negreșit că între aceste limite ușor incompatibile la prima vedere, căci, nu-i așa?, ori râzi în hohote, ori te înduioșezi profund, tertium non datur, vorba latinului, poetul-umorist sau, invers, umoristul-poet, țese o diversitate apreciabilă de genuri și stiluri de abordare, astfel încât reperăm cu ușurință în bibliografia sa, stând alături și bine conviețuind, epigrama, pamfletul, aforismul, fabula, schița, pe de o parte, rondelul, sonetul, poemul, pe de alta, încercându-se chiar și ceva împerecheri inovative, în tentativa sa de a sparge granițele și a repera cea mai prietenoasă modalitate de exprimare.

Odată cu trecerea timpului, însă, și cu sedimentarea împlinirilor, se conturează la Gheorghe Gurău un fel de limpezire a opțiunilor, așa încât, în ultimii ani, au mai rămas pe eșichierul preocupărilor sale doar fabula, la stânga, și poemul, la dreapta, cu volumele „Ceremonii în travesti”, „Dragoste de arici”, „Cu masca pe căciulă”, în primul gen și „Ninsori pe clape de pian”, „Mângâiați de ploi sunt macii”, „Întâiul și ultimul senin”, în al doilea. S-a operat astfel un fel de reducere a diversității în avantajul profunzimii, autorul oscilând aproape în ritm de metronom doar între cele două genuri, și păstrând, totuși, așa cum spuneam, poezia în fabulă și fabulația în poezie.

O splendidă demonstrație în acest sens este chiar acest nou volum de poeme, în care poetul ne îndreaptă de cele mai multe ori spre contemplări nostalgice, aducătoare de melancolii, regrete și duioșii tardive, ca în poemele despre toamnă și manifestările unui anotimp cu multiple semnificații în plan sufletesc: „Iar mai trece-o toamnă peste noi/ Frunzele ne cad a întristare// Prin gutui umblarăm amândoi/ Doamne, toamna asta cât mă doare!...”(„Elegie de toamnă”). E de precizat, de la început, că, în plan de tehnică poetică, Gheorghe Gurău, ne oferă, ca și în volumele anterioare, fie ele de poezii, fie de fabule, aceeași împletire a versificației pe același rând de text, de aceea, vom folosi semnul „/” pentru transcrierea în același vers și „//” pentru cea de trecere de la un vers la altul. E un „truc” stilistic, o dorință de concentrare a glăsuirii, o manieră de a fi altfel decât ceilalți, în fine, o licență poetică potrivită unei maniere care-i aparține în totalitate. Iată, în aceeași tehnică, o altă perspectivă melancolic-autumnală: „E atâta toamnă în mine/ și-atâta tristețe răcoare// Plâng ochii cu lacrimi puține/ e sufletu-n doliu și doare” („Elegie târzie”).

Tentația filosofării asupra universului și asupra eului propriu transpare adesea discret, dar convingător, ca în „Insomnie”: „Se adună stelele pe cer/ să-mi șoptească-n taină noapte bună// Eu le iau pe toate ca reper/ și le-ntreb despre golașa Lună…”, poem în care perspectiva finală sugerată este una sumbră („Va veni și noaptea neagră, sper/ insomnia contra-mi să se pună”).

Oricât de adânci ar fi trăirile de pe portativul melancoliei, razele unei speranțe nu întârzie să apară, fie doar printr-un ton șăgalnic, plin de tandrețe și ingenuitate: „Am tăiat măceșii sângerii/ cu țepi cu tot, pe toți eu i-am tăiat// Iubito, te-aștept, poți să vii/ măceșii nu mai sunt, drumu-i curat…” („Măceșii sângerii”). Poetul își susține exprimarea stărilor nu numai prin ritmul impus de versificațiile multiple, ci și printr-un fel de incantație, produsă de inserarea unor repetiții cu efect liric imediat: „Gata, s-a sfârșit cu dusul/ altfel spus, altfel spus, altfel spus…// El s-a dus să-și vadă apusul/ si s-a dus, și s-a dus, și s-a dus…” („Mortua est”). Unul dintre cele mai reușite poeme ale volumului, „Natura și noi”, construit în aceeași orientare metafizică și în același ton, mai degrabă sumbru, dar nu și copleșitor, dezarmant, acceptarea senină întrezărindu-se, dezvoltă poate cel mai sugestiv substanța lirică definitorie a întregului volum. Iată prima strofă: „Pe vremuri de ploaie/ când plânge natura// E bine, în joacă, să batem pământul// Dispare din noi/ pe loc uscătura// Să strângem în brațe// suflarea și vântul” și ultima: „Pe vremuri de noapte/se pierde natura// O teamă de beznă/ cuprinde înaltul// E-aproape sfârșitul/ suntem în postura// De-a face spre mâine/ de-a face asaltul”.

Dispare ca prin minune tonul melancolic, meditativ, ușor pesimist uneori, totul se înseninează, discursul prinde ritm alert, jucăuș, ironia și jovialitatea zburdă din vers în vers, sub bagheta dintr-odată vioaie si irezistibilă a poetului: „… în care se simte miros de fân/ și tot în care recolta se cară;/ merele coapte de fete în  sân/ dau iama afară să sară…(„Toamna”). Anotimpul melancoliile prinde altă viață, una sprințară, reconfortantă, și chiar și înspăimântătoarea iarna devine prilej de ghidușii: „Iarna asta îmi voi face car,/ sper să am la vara ce căra// După… vă asigur că mă car/ cu căruța ce-o voi descărca…” („Iarna asta”).

Teribila vreme a viscolului mușcător și a nămeților prohibitivi își estompează intemperiile și, sub perceptibilele adieri dinspre ogrăzile celebre ale lui Minulescu sau Topârceanu, poezia lui Gheorghe Gurău capătă efect terapeutic, dezinhibator, transformând iarna într-un bun prilej de veselie și chiar de sărbătoare:  „Sănii, zurgălăi/ apă înghețată// Viscol, vânt, bătăi/ cum a fost odată// Pașii prin nămeți/ zăpada cât carul// Să pornim băieți/haideți sus paharul” („Sfârșit de iarnă”). Disoluția de final a anotimpului alb nu poate fi deplină fără o moarte simbolică, cea a omului de omăt: „Omul de zăpadă/ bocnă-n frig și ger// Vine la paradă/ deși cam stingher// A-nvățat sărmanul/ omul mărunțel// Imitând țăranul/ s-a topit și el” (idem). Apare la orizont timpul iubirii și al jocului dezinvolt, trezirea sub semnul seninului și năstrușniciei reconfortante: „Te-aș mângâia iubito/ de aș avea motiv// Te-aș săruta pe brațe/ da-mi ești doar substantiv// N-am prea avut eu parte/ de mângâieri încât// Ai fost, ești pentru mine/ Doar substantiv și-atât” („Gramatica iubirii”).

E greu de stabilit care dintre cele doua tonuri i se potrivește mai bine poetului, metafizica întristării sau dialectica ludicului, cert este că poezia propusă convinge și, mai mult decât atât, încântă, ca în „Vânzătorul de păsări”, în care îndemnul este conclusiv și edificator: „Hai la păsări de vânzare,/date-aicea pe nimic// Să le-auzi cu în/cântare/ zborul lor din spic în spic”. Rămânând în această ultimă paradigmă a detașării de partea întunecată a Lumii, nu ne rămâne decât să parafrazăm o celebră invitație: Citiți-l pe Gheorghe Gurău, că nici nu știți ce pierdeți!

Citit 805 ori Ultima modificare Vineri, 22 Aprilie 2022 16:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.