Mai are puţin şi începe să mă nască

Scris de Ion Manea

Joi, 11 Iunie 2015 00:00

Sunt din ce în ce mai ostenit. Trebuie să mă culc devreme, din ce în ce mai devreme. Simt osteneala aceea unică şi ademenitoare, osteneală pe care numai Necunoscutul o poate alcătui. Trebuie să mă culc din ce în ce mai devreme şi să şi dorm, nu să stau aşa, cu ochii pe pereţi şi cu gândul la cai verzi. Să dorm, pentru că numai somnul vindecă osteneala, această boală cumplită a temerarilor, a călătorilor şi aventurierilor şi curajoşilor fără Fir prin labirintul Ne/Cunoaşterii. Sigur că da, nu?... Uite, chiar acum, după toaca de vecernie, încep să casc torenţial, semn că-i foarte obosit ăla din cap! are nevoie de oxigen, sărmanul cenuşiu! are multă şi mare şi urgentă trebuinţă de odihnă!... Uite, mă dezbrac, mă îmbrac, îmi desenez o cruce imaginară pe faţă şi mă întind, mă lungesc în pat! în patul fără de care nu se poate! în patul simbol al naşterii şi al renaşterii, al facerii şi al refacerii! în patul vieţii şi al morţii, deopotrivă! în patul iubirii, dar şi al desperării! în patul de scânduri! în patul de nuiele! în patul de paie! în patul de pene! în patul de fân! în patul de apă ori de aer! în patul de foc şi de ne/noroc! în patul de pământ! în patul de tot şi de nimic!... Sigur că da, nu?... Uite, gata, sunt lungit, parcă nu pot să adorm, parcă Cineva îmi dictează, îmi strigă, îmi porunceşte să stau treaz, să mai stau treaz, să nu adorm, să nu adorm încă, să mai aştept oleacă!... Uite, chiar în secunda asta, ce frumoşi cai verzi, ce linişte îi şterge şi îi înghite pe toţi, într-un nechezat definitiv, într-o cavalcadă cu spatele, spre o lume Necunoscută, spre altă lume!... Gata, nu mai văd nici un cal, nici un păianjen pe diedru! chiar şi Maria dispare din icoană! chiar şi purtătorul de biruinţă se face din ce în ce mai mic în aria ramelor de lemn mâncat de vreme, de timp şi de cari!... Gata, se apropie Lovitura! o simt în apropiere, îi simt vibraţia, parcă-i buzduganul avertizor al Zmeului veşnic mort după Ileana şi veşnic supărat pe Făt-frumos!... Sigur că da! vine Lovitura, o primesc exact în moalele Celui de sus, celui fără oxigen, Celui fără de care aş fi egal cu o piatră, cu un cuvânt uitat de-a pururi supt praful şi în măruntaiele unui biet dicţionar!... Ce Lovitură cumplită! Lovitura Necunoscutului! Lovitura cumplită, dar plăcută a Necunoscutului! Necunoscutul acela din dinaintea propriei mele Naşteri!... Sigur că da! iată, e seară, e 31 august, mama se întoarce de la cules păpuşoi tocmai de departe, din Tâmpa! şi-i foarte ostenită, mai ales că mai are puţin şi începe să mă nască!