Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Sterian Vicol, O sută și una de poezii, Ed. Academiei Române, București, 2020


Deseori m-am gândit care român s-ar potrivi unei cărți precum… "Zorba Grecul". Care român ar putea fi... exemplar!? Nu perfect, evident! Dar să aibă Bucuria de a fi a personajului lui Kazantzakis, să aibă acel dans al plenitudinii, al nebuniei ca purificare… Dacă Sterian Vicol nu a fost și nu este chiar ca un Zorba, Poezia sa, Poemul Său Unic este ca un dans… al arhetipului (pe un „Platou sublim”).

Dans al stelelor pe firmament (nu, nu întâmplător primul poem, din prima carte, devenit primul din antologia de căpătâi este „Calea Lactee”!!!), dans al Iubirii care, dantesc, le mișcă pe-aceste stele, dans al Vinului primordial (trans-figurare, trans-cuvântare a Sângelui), „vinul cel senin”, dar și al Cucutei, dans al Rănilor-care-sunt-Oamenii de la naștere până la Înviere, și oameni sunt și Poeții care „vin mereu însângerați/ prin mijlocul câmpiei și duc,/ ei duc în vorba lor metafore precum/ faguri dulci de miere spre amiază/ și trec peste râuri, ușor, către munți/ și nimeni, aproape nimeni, nu știe/ că stelele și Calea Lactee/ sunt imagini din poeme străvechi/ la care cu genunchii pe talger de piatră/ Părinții se roagă,/ Fiii se miră,/ și vocile lor de bătrâni și adolescenți/ plutesc - imponderabile trupuri -/ în sferă, și duc pânze solare/ și le-așază peste case și morminte/ pe rana ochiului/ precum pietrarii piatra/ una lângă alta, una peste alta.”

Pietrar al umbrei pietrei, poetul, moldovean exemplar al Țării de Jos a Moldovei istorice, cantemirește descrise, locuind întru graiul său, prin Scrierea sa nicicând n-a vrut să-și părăsească, trădeze Sacra Copilărie, unde se ghemuiește Neamul, Familia, toată Viața, chiar dacă ispite au fost…

Nu știu dacă prin venele sale... (ne)lirice curge sânge de grec, cert este că, prin ultimele cărți, cele ale lui Femios (un fel de alter ego al lui Homer), cele mai noi, din care sunt fragmente semnificative în antologie, în schițarea portretului său literar se pot utiliza multe elemente care ni-l arată ca pe un mare iubitor al liricii și filosofiei culturii grecești, la „Școala” acestora dobândind o a câta oare maturitate (să nu uităm că pe 9 mai va împlini 78 de ani!), pe al cărei scut se întrevede oarece polemică: „Prietenul meu grecul-grec,/ mi-a mințit până și graiul/ de pe-o gură de cuțit când/ mi-a strigat că versul meu/ e-un coridor de litere/ mirosind a abator./ Sunetul sandalei iartă totul,/ ca și plânsetul vinului nebăut!...

Dar muzele, că o fi Penelopa sau o zeiță, au adus, la ora antologiilor de căpătâi, Pacea, Împăcarea de care ziceam și în 2003 (La urma urmelor, Poetul este un om al Păcii, al Prieteniei!), peste secole, așa cum un Rumi este cunoscut mai degrabă ca Mevlana în unele locuri, și Sterian Vicol având șanse mari să fie cunoscut ca (un) Femios al începutului de mileniu trei după Hristos!

Deoarece tot ceea ce s-a publicat sub semnul memoriei lui Femios are toate șansele să rămână… Capodopera Maxima, operă de maturitate deplină, de o complexitate aproape gata să prindă în mrejele sale… Poemul Unic de neprins: „Și umblu pe câmpie - un veșnic peregrin,/ Mi-e sete de un deal c-un zumzet primitiv,/ pământul știe graiuri, pământului mă-nchin,/ În fiecare fir, ce Mag o fi captiv?”

Versuri amintind de teoria filosofică, culturală a lui Blaga, cu alternanța deal-câmpie, poetul fiind al unui spațiu mioritic care, de fapt, este unul arcadian, pastoral-paradisiac universal, falsul socratism la care făceam aluzie devenind un pre-socratism (în care dionisiacul învinge la puncte apolinicul) sui generis, timpurile fiind învinse: „Cad, grecule-grec, cărțile sfinte din nori/ când lunganul de sânge, iată, vânează/ ceea ce tu n-arăți de multe ori/ cărțile și roua ierbii la amiază!”

Cu sau fără voie, poetul este dependent de ceea ce scria Aristotel în „Fizica” sa: „Însă pare să existe ceva imens și greu de cuprins cu mintea, toposul - adică spațiul-loc.”

Sterian Vicol îl cuprinde cu Inima. Sau, dacă vreți, cu sufletul: în Râpa Zbancului (Locul Copilăriei Magice a poetului) se va fi refugiat copilul Zeus când nu a mai avut loc pe insula Creta; ba și Orfeu, ca și Dionisos ori Apollo au hălăduit; ba chiar și capul copilului decapitat de maturitate mai poate fi găsit pe-acolo: „Părinții mei tineri.../ În cumpăna amiezii/ cu trupurile parcă biciuite/ însetați ca pe-o plajă fierbinte/ capul meu de copil luau/ crezând că-i ulciorul rotund/ și el pierdut în câmpie!” Așa scria Vicol în volumul de debut, iar în „Discurs liric despre frică sau Norul de cerneală”, după aproape jumătate de veac de nesingurătate, Imaginea revine: „Cum într-un secol, bobul grâului nu moare/ părinții mei beau apa din sfinte ulcioare/ dar din palma de pământ a lor, uneori,/ ei legănau capul unui copil, printre flori”...

*

Într-o astfel de antologie, „de căpătâi”, se oglindește o viață (întreagă) de om. Ar trebui să fie, cum ar spune un Basarab Nicolescu, „cel mai mare mister poetic: a-ți vedea pentru prima oară propria față. În pragul odăii Simorgului: sărbătoare de doliu, sărbătoare de naștere.”

Mai scrie Sterian Vicol: „Mă-ntorc la plaiul natal, să mă soarbă/ dealul și râpa, și fântâna mea oarbă!”. Cartea însăși devine „plai”, gură de rai, spiritul Arcadiei eterne transformând omul în oracol antic (sanctuarul oracular de la Dodona avea în centrul său un stejar și veți vedea mai jos de ce!): „Poate alte zile și nopți, singurătatea, cui,/ dansează în oglinzile reci ca de gheață?/ și cel care mai numără pașii, ai nimănui -/ trece prin ochiul îngerului de dimineață?”

Sincretismul său religios-agnostic poate avea psalmii săi; ca într-un labirint spiralat, poetul se întoarce la fetișurile sale mistico-metafizice: „Fără teamă, o, corabia e doar o mirare/ cum satul meu fără râpă nu-i sat/ grădinile lui sunt pânze în care bat/ vânturi grele cu alcooluri în disperare// Adio, doar cu vâsle și pânze de mătasă,/ marea se supune ca o tânără mireasă,/ Cine-o fi alesul, unde-o fi Ulisse,/ veacul se hrănește cu poezii ucise!”

Uneori ai impresia că poemele sale sunt cuie bătute în pereți de pământ, cuie pentru icoane, cuie pentru cruci quasi-abstracte; alteori, ca în cazul oamenilor dragi, poemele sunt chiar icoane…

În labirintul din Râpa Zbancului („labirint cu hieroglife”), Taurul cântă despre libertatea scrisului, ca în „confesiunea” finală: „Foaia albă, unde scrisul meu/ e liber ca praful de ghindă/ sfărmată, e doar o fâșie din/ pielea subțire a stejarului/ despre care tocmai scriu,/ rugându-l să mă ierte!// Dar un glas, dintr-un ecou/ mort, mă-ntreabă:/ Tu cine ești?”

Petruș Andrei răspunde în finalul „Portretului de scriitor” ce prefațează antologia: „Este un scriitor important al epocii sale, al literaturii române și europene. El este însuși STEJARUL.”

Din perspectiva dinamică a Scrierii care suntem cu toții, poate este mai degrabă un vis al Stejarului arhetipal, „statuia vie din care răsar/ legăturile cerului cu pământul,/ cu dureri și fericiri, cu jurământul -” (fragment din „Nu bateți cuie în stejar”, dedicat lui Eugen Simion; catargul corabiei Argo era din stejar sacru!)... Un vis al eternității… Stejar visându-și săgețile din propriul lemn, săgețile unei alte vânători-Scriere:

„În vaste, fierbinți după-amiezi,
Unde și pe cine să vânezi?”
Fenomenologizând și cruzimea, în dublu rol/sens: „Fără vinul cel vechi, scrisul meu e crud…”
Vinul cel vechi, curgând prin trupul Zeului…

Din această perspectivă, avem un nou/altfel Omar Khayyam, al unui spațiu sacru, balcano-levantino-oriental...

Citit 441 ori Ultima modificare Vineri, 07 Mai 2021 00:38

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.