Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

În fabulă, Gheorghe Gurău nu umblă (doar) cu cioara vopsită, deși are una care se intitulează chiar așa, el spune lucrurilor pe nu nume, țintește naturalețea, verosimilul, dar și universalitatea, drept pentru care apelează direct la Arca lui Noe, titlul unei alte fabule la fel de relevantă. Așa se face ca în sutele de creații fabulistice pe care le semnează are în vedere mai toate viețuitoarele de pe pământ, din aer și din apă, singurul domeniu la care n-a apelat încă fiind cel ce se ascunde dincolo de lentilele miraculoase ale microscopului, acolo de unde, un virus barbar și al naibii de insistent, știți dumneavoastră care, a dat buzna peste noi, determinându-ne diverse reacții.

Reacția oarte cunoscutului umorist gălățean Gheorghe Gurău a fost una cu totul si cu totul particulară, aceea de a comite acest nou volum, tocmai de aceea botezat „Cu masca pe căciulă”, în strânsă complicitate și cu bucățica de pânză albăstruie de la gură, dar și cu o veche zicală româneasca, inconfundabilă paradigma a asumării vinovăției. Lumea literară îl cunoaște în multitudinea exprimărilor sale editoriale, epigramist de prima linie, cu pereții plini de diplome cucerite la o sumedenie de concursuri naționale în domeniu, sonetist de factură aparte, autor de maxime si reflecții percutante, prozator în nuanță satirică, poet, când logic si (aproape) serios), când în cârdășie cu neiertătoare ironii, Gheorghe Gurău si-a câștigat renumele de fabulist printr-o continuă frecventare a genului, valorificată cu succes și editorial, ultima demonstrație făcându-ne acum câțiva ani, când s-a lansat cu volumul intitulat sugestiv. „Ceremonii în travesti”.

De data aceasta „ceremoniile” sunt mai austere (situație pandemică o impune), dar în același ton novator, cu o prozodie postmodernă, care încearcă să depășească paradigma fabulei clasice, total practicata de la Esop încoace, prin structuri experimentale curajoase, în care fiecare vers, ca sa dăm un singur exemplu, e spart în subversuri cu rime săltărețe, înviorătoare. Iar dacă forma este noua, fondul este același căci, la urma urmei, aproape nimic postadamic nu s-a schimbat, din punct de vedere moral, în omenire, răul e tot rău, binele e tot bine, iar eterna confruntarea dintre ele diferă doar prin maniera moderna de manifestare.

Spuneam ca Gheorghe Gurău apelează la Arca lui Noe, în sensul că de acolo își extrage el personajele puse în scenă, le are în vedere în totalitatea lor, ca un potențial inepuizabil, dar manifestând însă, după, cum vom vedea, anumite predilecții și chiar, pe alocuri, amuzante suprasolicitări. Predomină vaca, boul, vita, vițelul, bivolița, (mă rog, mai toată ginta bovină, apoi lupul, oaia, porcul (și el abordat în multiple ipostaze), măgarul, găina, puicuța, bibilica, dar nu li se refuză dreptul inalienabil la recitat nici veveriței, guzganului, sconcsului, râsului, hipopotamului, maimuței, greierelui, caprei, ciocănitoarei, pisicii sau peștelui, ca reprezentant simbolic al tărâmului apelor mai mult sau mai puțin limpezi. Ca și în creațiile anterioare, sunt folosite si lucrurile, într-o proporție mai redusă însă și dăm aici ca exemplu o interesanta fabula numita „Mătura și măturoiul”, în care perechea din nuiele fine se relevă sub aspectele multiple ale semnificațiilor lor proverbiale. Uneori, autorul scurtcircuitează calea spre mult așteptata Morală, apelând direct la corespondentul uman al alegoriei, ca in „Știrista la raport”, fabulă in care este luata peste prompter figura senină, dezinvoltă, superfixistă si adesea amuzanta a „fătucilor” care ne înseninează zilnic micile ecrane./ Mai apelează fabulistul și la plante „Trandafirul și țepii lui” (una dintre cele mai reușite piese din volum, cu un final pe măsură: „Morala… e una spinoasă/ spun vecinii// Vrei să fii floare frumoasă/ păi atunci acceptă și spinii!”), precum și la alte artificii menite a anima scena sa și așa atât de atât de colorată, atrăgătoare și trepidantă.

Dincolo de această pestriță, dar promițătoare recuzită însuflețită sau nu, universul tematic al fabulistului nostru se suprapune perfect peste ansamblul de probleme, necazuri și obsesii cu care se confruntă lumea de azi, în general, și societatea românească actuală, în particular. Pentru a îngroșa până la grotesc anumite caracteristici nedemne de condiția umana, fabulistul recurge uneori la mini-cicluri tematice, populate de aceleași personaje, reluate și pentru a nuanța o tematica sau alta, dar și pentru a spori efectul comic, așa cum se întâmplă cu lupul, căruia i se dedica vreo douăsprezece ipostaze, cum ar fi ”Lupul, boul și măgarul”, „Lupul și lupoaica”, „Lupul pe la țarc”, mai mult chiar, leagă o fabulă de alta și prin titlu și prin conținut, așa că după „Lupii tineri…”, vine, la pagina următoare, „… și tinerii lupi”.

Procedura este repetată și cu porcul, dar și cu boul, acesta din urmă privit, cum spuneam, în toată plenitudinea de stagii și stări biologice, de la vițel la bivol cu un accent deosebit pe vacă și vițică. Ca să vedeți că întâietatea acordată boului extras cu precădere din „Arca lui Noe” transcriem în întregime fabula care poarta chiar acest nume: „De îndată ce perechea de bovine/ urcă pe Arcă/ se-apropie de ea o țarcă/ frumoasă, singură, neconsolată/ și-l întrebă pe boul ce mugea/ de-a auzit cumva de ea”.../ Iar boul îi răspunse rumegând:/ - Cu așa o vacă lângă mine, ei bine, să aud nici gând/!.../ Te văd frumoasă, atrăgătoare,/ dar știi tu oare, mai nou/ cam câte poate să îndure un bou?... Iar țarca cea sfioasă/ Normal/ că-și luase zborul/ spre locuri cu verdeață/ lăsând un animal/ încătușat pe viață…”

Ziceam că din afundurile Terrei Gheorghe Gurău extrage peștele, pus la treaba de îndată într-o afacere care chiar nu miroase prea bine și la urma căreia primim un avertisment cât se poate de clar; „Morala… nu e una oarecare/ atunci când vorbești/ ai grijă cum și mai ales ce grăiești,/ asta așa, ca să se știe/ chiar dacă e democrație” („Peștele stricat la gură”. Dintre plante, s-au remarcat trandafirii cu țepii lui, așa cum am văzut, dar mai apar și altele, printre care se remarcă într-o dispută dinamica si plina de înțelesuri „Iarba si tutunul”, cum se intitulează o altă piesă din volum. Este incriminată, de către firul de iarba, pentru destinația sa periculoasă, frunza mai lată de tutun, dar nici aceasta nu se lasă și dă replica de rigoare., „Iar moralul-i cu clemență bun/ fie iarbă ori tutun/ importantă-i… dependența”.

În acest gen extrem de dificil, deși pare, la prima vedere, ca fiind la îndemâna oricărui scriitor satiric, cu o istorie îndelungată și bucurându-se de reprezentanți iluștri, citiți pe toate meridianele lumii, este foarte greu să inovezi, paradigma fiind simplă, cu tot felul de animale sau lucruri înfruntându-se pe scena deschisă și oferind prin tâlcul acțiunilor lor modele morale demne de urmat. Ceea ce poate trezi interesul, într-o lume în care adesea simbolistica este redusa la dinamica întâmplărilor vânate la „știrile de la ora 5” este tocmai încercarea de a remodela genul, de a-i aduce valențe și atracții noi. Cam asta încearcă Gheorghe Gurău în fabula românească și, după cum veți vedea reușește în mare parte. Iată, în întregime, una dintre fabulele bine ticluite, „Povestea porcului” (8)

„Grohăind, plin de nămol/porcul/se-întorcea târziu acasă/unde-i este locul;/În cotețul unde „scroafa”/îl așteaptă,/lălăind pe trei cărări,/ce scroafă deșteaptă;/Fi’ndcă dumneaei se pare/fără nicio jenă/îi montase la intrare/numa o sirenă;/Când el poarta să deschidă/ca de-atâtea ori/iaca,dă semnal de alarmă/sirena, în zori!”...

Volumul „Cu masca pe căciula” e doldora de astfel de bijuterii și nu ne rămâne decât sa le citim și sa ne amuzăm. Fabulistul Gheorghe Gurău chiar merită!

Citit 348 ori Ultima modificare Joi, 13 Mai 2021 12:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.