CRONICĂ DE CARTE. Pentru cei care citesc horror să se relaxeze, o nouă traducere în limba română a debutului lui Stephen King

CRONICĂ DE CARTE. Pentru cei care citesc horror să se relaxeze, o nouă traducere în limba română a debutului lui Stephen King
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Stephen King, Carrie, Nemira, 2021, în traducerea lui Bogdan Coșa


La prima ediție în română, la promovarea cărții s-a scris că este vorba de un Dostoievski al horror-ului, un Dostoievski american, evident. Desigur, personajul Carrie era deja celebru de pe casetele video, filmul lui Brian De Palma apăruse din 1976, la doi ani după apariția cărții.

Alegerea datei nașterii personajului cu siguranță nu a fost întâmplătoare, fiind una dintre multele glumițe sau apropouri pe care autorul le strecoară în cărțile sale, fără a fi strident! Este 21 septembrie, data de naștere a lui Stephen!

Așadar, se poate spune: Carrie c'est moi! Iar 5 aprilie 1974, când apare cartea, ediția princeps, este adevărata zi de naștere literară a unui personaj pe care numai cititorii neatenți și o parte a opiniei publice din roman o consideră un monstru demn să ardă în flăcările Iadului!

Dacă tot pricinuiește moartea a aproximativ 450 de concetățeni, de ce nu ar fi așa?

Practic, povestea este foarte cunoscută, (dar noua traducere și) savoarea povestirii în sine, problemele pe care le ridică fac însă cartea una de recitit.

Și pentru că, observă un personaj secundar, mai degrabă citat decât existent ca personaj, Jack Gaver, cu toții tindem să ascundem „o lume mai întunecată - lumea adevărată, unde se-ntâmplă coșmarurile.” (p.32)

Într-un fel, această lume întunecată este principala sursă de inspirație a unei mari părți din opera lui King, operă actuală și pe plaiurile mioritice, mai ieri descoperind o postare pe o rețea de socializare, care era cam așa:

„Mai bine să te strângă Dumnezeu... decât să ne faci de râs în oraș!" Asta am citit în dimineața asta. Apoi am continuat, tulburat, să parcurg și restul mesajului. O elevă a văzut dialogul online pe care l-am purtat cu psihoterapeuta V.V. Acolo am abordat și tema „accesului celorlalți la propriul corp", pornind de la multe intruziuni ale părinților în intimitatea copiilor. Ori ale soților, care vor sâni MAI MARI și MAI MAAARI... Iar soțiile / partenerele acceptă să le fie schimbat corpul, din ochi, după dorința altuia, din exterior. Tânăra care mi-a scris îmi povestea că a mers la psihologul școlii să o întrebe dacă mama are dreptul să o ducă - forțat și periodic - la ginecolog - pentru „a vedea dacă mai este virgină"... Și doamna psiholog nu doar că i-a spus elevei că „mama este obligată să o verifice, mai ales în vremurile astea", ci, a și sunat-o pe mamă, să-i spună „ce fel de copil are" și că „trebuie să o strunească"...

Am pus doar niște inițiale în locul numelui psihoterapeutului, deși, evident, nu are vreo... vină, aceasta militând pentru combaterea fenomenului. Dar situația este una dintre dovezile asaltului/reînvierii/ continuității bigotismului, obscurantismului, dorinței de control, motive și ale romanului lui King, pe lângă existențialismul mascat în spatele rețetei S.F., cu genele care pot transmite mai departe puteri telekinetice.

Scrie Susan Snell, unul dintre personajele cheie, ultimul om care o întâlnește pe Carrie vie, într-o scenă tulburătoare ( de o frumusețe stranie, p.203), la final, fragmentul de aici, de mai jos, fiind inserat pe la mijlocul cărții: „...pentru Carrie îmi pare rău. Știți, lumea a uitat de ea. Au făcut din ea un fel de simbol și au uitat că a fost o ființă în carne și oase, la fel ca voi, cei care citiți rândurile astea, cu speranțe și visuri și așa mai departe. Dar bănuiesc că este inutil s-o mai spun. Odată ajunsă în gura presei, nimic n-o mai poate transforma înapoi în persoana care a fost. Nimeni nu-i mai poate auzi durerea. Care a definit-o mai mult decât ne-am putea închipui noi, v-o spun în față.

Acesta este regretul meu. Dar sper că i-a plăcut la bal, până să se dezlănțuie iadul, sper că i-a plăcut și că a fost bine și frumos și minunat și magic…” (p.121)

Sunt mai multe astfel de inserții, care întrerup nararea evenimentelor: anchete, articole de presă, comunicate, este și certificatul de deces ș.a.m.d., contribuind la consolidarea sentimentului că un asemenea eveniment chiar a avut loc, fiind comparat cu asasinarea lui Kennedy, ca impact…

Printre rânduri, este și o satiră a societății americane, dar și o mărturie istorică, un portret credibil sociologic chiar, sau mai ales antropologic (pentru cei care o cunosc în special din filme și literatură). Iată, de pildă, în câteva rânduri, condiția unui cadru didactic, care nu reușește să-și identifice elevii, ajungând să vorbească și despre mama lui Carrie:

„- Sunt atât de mulți… După cinci ani, cam așa, te dai bătut. Nu poți reține atâtea fețe, toate încep să se amestece și să semene între ele. Pe băieți îi strigi ca pe frații lor mai mari. E complicat. (...) Încep să-ți vină elevi pe care-i știi de undeva parcă, după ce afli că și tăticul lor ți-a fost elev, la începutul carierei. Eu n-am mai prins-o pe Margaret White (nota a.g.s.: „măicuța”, „mămica”, - „Momma” în traducerea lui Mihnea Columbeanu, din 1993, tot de la Nemira; fiind vorba între noi, una dintre cele mai monstruoase mame din istoria literaturii, și ea mai… Carrie decât Carrie!), slavă Cerului. Și sunt profund recunoscător. Știi ce i-a zis doamnei Bicente, odihnească-se în pace? Că Domnul i-a pregătit un loc special în iad, asta pentru că le-a vorbit despre Teoria evoluției lui Darwin.” (p.23)

Când Iadul pe pământ, mai exact în orășelul Chamberlain, statul Maine ( stat unde s-a născut King și a și trăit o parte din viață), se dezlănțuie, eroina simte nevoia, totuși, să se refugieze într-o biserică!

Cartea în sine are atributele, puterile și abisul (de conștiință al) lui Carrie  - ba chiar și naivitățile și candorile, visele de Cenușăreasă și de Julietă ale acesteia; din acest punct de vedere, și opera literară este… mai Carrie decât Carrie; poate întreaga omenire, cu toate crimele ei, în general, societatea americană, în particular, este mai Carrie decât Carrie! Din acest ultim punct de vedere, King are și o anume premoniție (de fake news?), sesizată și de editori, care au ales un anume fragment pentru una dintre clapete, din care cităm o parte:

„...măicuța zicea că toți politicienii sunt escroci și păcătoși și că, în cele din urmă, o să le vândă țara Comuniștilor ălora Fără-de-Dumnezeu, care o să aibă grijă să-i pună pe toți credincioșii - chiar și pe catolici - la zid…”

Întrebarea morală care apare și ea, la un moment dat, (p.199), ne permite să ne imaginăm cum ar ecraniza cartea un nou Tarkovski, un spielbergian, Lanthimos (o abordare prin prisma unei tragedii grecești vechi ar fi cred mai mult decât provocatoare! Ca să nu mai spunem și de o altă grilă de interpretare freudiană, cu un alt fel de Complex, quasi-oedipian), Rainer Sarmet sau un Lars von Trier:

„Când un copil este testat pozitiv pentru tuberculoză, acesta poate fi tratat sau izolat. Dacă un copil este testat pozitiv pentru gena TK, responsabilă de telekinezie, nu există niciun tratament în afară de a-i trage un glonț în cap. or, cum am putea să izolm o persoană care, eventual, ar fi în stare să dărâme pereții cu puterea minții?

Și chiar dacă izolarea ar putea fi o adevărată măsură fiabilă, ar permite oare poporul american ca o fetiță micuță și drăguță să fie smulsă de lângă pereții ei la primul semn al pubertății și să fie închisă într-un seif pentru tot restul vieții ei?”

Misterele omenirii (printre care putem enumera și Răutatea, cu forțele ei iraționale) pot implica și regrete. Dar, aflăm din „Carrie”, „Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca iubirea adevărată.” (p.121)

De fapt, povestea lui Carrie va continua la nesfârșit, ca și legenda lui Stephen King!

Doar nu degeaba un narator bate apropo și la cruzimile posibil shakespeariene:

„Macbeth ucis-a somnul, iar Carrie ucis-a timpul.” (p.196)

Citit 951 ori Ultima modificare Duminică, 25 Iulie 2021 01:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.