Svetlana Cârstean, "Sînt alta", București, Nemira, 2020
*
Într-un fel de lume "normală", paradisiacă ca în Borges (Paradisul are cartierele numite după marii poeți; cel puțin Paradisul poeților! Sic!), o carte precum cea a Svetlanei ar avea același „succes” precum… filmul cu Sharon Stone și Michael Douglas, ”Basic Instinct”, numai că aici ar fi vorba despre adevăratul basic instinct spiritual!… De fapt, ar fi vorba de „notorietate”, „reputație”, „atractivitate”...
Parafrazându-l pe Stephen Hawking dintr-un fragmențel din „Răspunsuri scurte la marile întrebări” (carte tradusă de neobositul nostru Doru Căstăian), totuși, dacă toată lumea ar fi îndrăgostită, preocupată de Poezie și… legile fundamentale care i-ar guverna Universul, „lumea s-ar opri în loc”!
Succesul, notorietatea, reputația, atractivitatea presupun, bănuiesc, o anumită frumusețe, o poveste, o frumusețe a poveștii sau măcar… altceva, greu definibil, precum în cazul filmului amintit!
Quasi-mistic vorbind, cu tot agnosticismul de rigoare, adevăratul basic instinct al omenirii este… Altul! Supra-omenesc, dar nu neapărat nietzschean, deoarece „am învățat însă în ultimii ani să privesc în jos în prăpastie”!
De pildă, adevărata frumusețe a acestui… supraomenesc (deși, cinematografic vorbind, dacă tot a fost recent o premieră, este vorba de… Super, pardon, Wonder Woman!) ar trebui să vină, firesc, din poezia Svetlanei Cârstean, a cărei parte din tensiune și energie vine din atracția (și respingerea) dintre conotativ, nonreferențial și denotativ, referențial („Imaginează-ți că ești alta”, p.33 - „nu am deloc imaginație/ doar o dorință continuă de expulzare/ și o nevoie să plâng”, p.34):
„să constați tristețea nu e o vitejie/ să spui ce trist nu e o contribuție// să te sperii de orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate// dar să-i lași să te vadă dezbrăcată până la capăt/ e instinct pur/ ca cel al apei care curge la vale// instinctul nevăzut al apei” (p.21)
Este, așadar, un basic pur instinct al liricului, trăirii întru ființă, bucuria ființei, care poate fi Poezia, Instinctul Acela, Altul, care te poate face să iubești ca un descreierat Poezia, nebun al tandreței liricului autentic, care șoptește la începutul lumii „Să fie!”, instinctul care te îndeamnă să vrei Poezia întrupată, pentru o iubire altfel, pentru o „altă” iubire!
Se poate vorbi despre… Hiroshima Svetlanei Cârstean, dacă tot sunt vreo două citate, motto-uri din Marguerite Duras, o altă slăbiciune de-a mea, primul motto, al întregii cărți, fiind „Dans le livre que je n’ai pas écrit, il n’y avait que toi.” Al doilea este „Tu me tues, tu me fais du bien.” (p.67 - la deschiderea ultimului „grupaj”, din care o bună bucată este dedicat mamei, deloc conformist)...
Marguerite Duras a avut filmul „Hiroshima, mon amour” (scenariul și dialogurile; regia a fost a lui Resnais), Svetlana Cârstean dăruiește această carte ca o dimineață, ca un aer proaspăt de dimineață (și de duminică), o dimineață cât „toate diminețile lumii” (are ceva cinematografic cartea, observată și de alții - „Frumusețea lumii în mișcare” scrie Andrei Codrescu, Anastasia Gavrilovici trimite la „In the Mood for Love” și ar fi ispitită să semneze regia unui film după „Sînt alta”, a se vedea coperta a IV-a), poate și Pascal Quinard „ar fi iubit arta cu care Svetlana a actualizat Je est un autre”, cert este că Asia are rolul său în carte, cu Istanbulul, Tel Aviv-ul, Libanul, dialogurile cu Hiromi Ito…
La urma urmelor, Alteritatea este (doar?) Limbaj, lipsa de reguli este și ea o regulă.
„Cuvintele nu trebuie puse-n pericol de fapte/ limbajul să rămână la adăpost/ limbajul e tranșeul final/ acolo nu ajunge decât ceea ce trebuie să ajungă// (reguli)// orice cuvânt folosit e o ființă diferită de cuvântul din/ dicționar/ atunci când se plimbă din gură în gură/ de pe o limbă pe alta/ și din țară în țară” (p.60)
„Proprietatea cuvintelor” are importanța ei, p.82, ca și limbile vechi, se încearcă scoaterea sufletului din ecuație, p.43, încercarea de a face omletă fără a sparge ouăle este „tradusă” acum prin încercarea de a scoate „sâmburele din piersică” fără a o rupe, s-ar vrea inventarea unei alte limbi, noi, evident, „în care să intre numai vocabularul/ care ne trebuie pentru nevoile zilnice/ o împletitură de cuvinte înstrăinate de limbile originare/ o limbă nouă în care să scriem din toate direcțiile/ o limbă care să se întâlnească întruna/ cu ce-am scris deja toată viața mea de la stânga la dreapta/ și-așa textul să nu se sfârșească niciodată” (p.44)
Simplificând la maximum, este o carte despre Adevăr și (de) Dragoste (doar la început a fost… Cuvântul, Cuvântul ca instinct), atât cât se poate și, probabil, mai bine nu se poate:
„adevărul este
c-am avut la îndemâna noastră și soarele și frigul și căldura
și munții și deșertul și marea și câmpiile
și zmeură și mango
și portocale cu viermi din recolta anului 2019
și palmieri și pini în roma anului 2018
și iordanul și transfăgărășanul
și războiul și pacea...” (p.94)
Trecând (sau nu) peste posibila sugestie că L’Autre poate fi și Paradisul, și Purgatoriul, că poate deveni și un… peisaj, „nu e minciună ceea ce sînt/ nu e minciună că sînt/ dar nici adevărul nu mai are atâta importanță ca altădată” (p.26)
Sau, pe pagina următoare:
„adevărul e în cu totul altă parte decât acolo unde se dă lupta// asta ne-a obosit cel mai mult în ultimii ani”
Acești ani pot fi pentru România ultimii 30, sau ultimii 80 sau chiar un veac, cert este că Poezia nu este nici ea acolo unde se dă lupta, acolo pot fi doar străfulgerări, la... altă urmă a urmelor, pentru unii și Dumnezeu ar putea avea altă importanță:
„el voia o lume fără semne
din care totuși
ceea ce numea romantism să nu fi dispărut
numai Dumnezeu să nu ne deranjeze
în această lume
ar fi vrut
să-l auzim bătând la ușa din radisson
don’t disturb nu vezi ce scrie aici
să ne permitem luxul ăsta să nu-i deschidem
să-l așteptăm să aștepte la nesfârșit” (p.95)
La pagina 33 este un vers, în, totuși, alt context al realității: „Nu zgârie nimeni ușa pe dinafară să intre.”
*
Poate o definiție a Poeziei ar fi și aceea de Artă a confesiunii:
„și cine sînt eu aici și cine nu sînt
și ce cunosc din mine și ce nu
și ce-mi scapă și ce țin în frîu
și nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot
mereu e o oglindă între mine și mine
și numai ce văd fără să mă uit în oglindă
sînt eu” (p.35)
Sau/și (artă a Nebuniei):
„la sfârșitul zilei
nebunia e singurul bun pe care îl ai
singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni
o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile
de-o parte și de alta a drumului
în timp ce te îndrepți către casă” (p.31)
Dar nu, nu, Poezia (Svetlanei Cârstean) este și arta de a arunca cu pietre în geamurile conacurilor cu fantome, ba chiar și în avioane, bombardiere, fără a răni pe nimeni:
„ce fel de poetă ești tu
pentru ce lupți mă-ntreabă Hiromi
pentru ceea ce nu poate fi atins în mine
și nici în nimeni altcineva
pentru corpul meu de pește
care-ți alunecă din mâini
de fiecare dată când vrei să-l prinzi
pentru corpuri nedezmembrate la sfârșitul luptei
pentru ceea ce rămâne întreg pe fiecare front
pentru ceea ce
îmblânzește lupii
și-orbește inamicul
privirea lui nu mai e apoi decât o perdea de lacrimi
și de aceea tot ce vrea el să atingă rămâne veșnic neclar
pentru ca să ne alunecăm unii altora printre degete mereu
și pentru sufletul portocalei pe care te temeai să nu-l înghiți
odată cu fructul
atunci când erai mic
pentru cei care știu ce e frumusețea
și de aceea nu se rănesc unii pe alții
textul ăsta e plin de o naivitate care-ți ia mințile” (p.64)
Cum spuneam, din tranșeele războiului cu Poezia, chiar și descreierat fiind, poți striga: pe frontul Adevărului întotdeauna este ceva nou… Dar trebuie să-ți scoți ochii care trebuie pentru a vedea asta!
*
Și uite-așa ne-a scăpat printre degete poezia Svetlanei Cârstean!
