Misiunea Sanitară Franceză în „Marele Răsboi” (9). Clădirea Notre Dame, în două războaie mondiale – bombardată, apoi arsă!

Misiunea Sanitară Franceză în „Marele Răsboi” (9). Clădirea Notre Dame, în două războaie mondiale – bombardată, apoi arsă!
Clădirea, de patrimoniu, a fostului pension de domnişoare, într-o carte poştală trimisă spre Monaco
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

În timpul primei conflagraţii mondiale, pensionul de fete străine şi românce, cu internat, cursuri pentru eleve externe şi orfelinat, fusese transformat, aşa cum am scris în episoadele trecute, în spital al Crucii Roşii – sub oblăduirea Filialei române a Crucii Roşii, afiliate Misiunii Medicale Franceze, de pe lângă Misiunea Militară Franceză din România: şcoala de fete devenea astfel Spitalul Militar temporar nr. 113, cu o capacitate de 200 de paturi.

Impozanta clădire a suferit serioase stricăciuni în urma tirului tunurilor Krupp bulgăreşti de peste Dunăre, din  28 septembrie 1917 (pe stil vechi), însă clădirea avea chiar să ardă aproape complet în urma bombardamentului american din cadrul Operaţiunii Frantic, în Al Doilea Război Mondial! Asta chiar în data de 6 iunie 1944, asta vă spune ceva? Era chiar în Ziua Z a Debarcării din Normandia a Aliaţilor, germanii fiind astfel distraşi de acest atac masiv din ţara noastră. Tot aşa cum, în Primul Război Mondial, intrarea României în beligeranţă dusese la deplasarea pe frontul românesc a unor trupe ale Puterilor Centrale de pe Frontul de Vest, slăbind acolo presiunea. 104 bombardiere americane, protejate de 54 de avioane de vânătoare, au lovit atunci Galaţiul, cu obiective precum Aeroportul militar sau Gara CFR.  În drum spre Galaţi, au fost bombardate rafinăria „Dacia Română” şi triajele din Ploieşti, Craiova, instalaţiile portuare de la Turnu Severin şi, peste Dunăre, podul de peste râul Sava şi Belgradul – scria dr. Emil Popa pe blogul său „Lecţia de anatomie a doctorului Popa”, citând din cartea lui Cornel Marandiuc „Inimi cât să cuprindă cerul patriei” (Ed. Dacia, 1985).

Reţeaua mondială catolică de învăţământ (şi, am putea adăuga, francofonă, însă şi poliglotă) în care şi fostul Pension Notre Dame de Sion era inclus funcţionează şi astăzi în Franţa, SUA, Egipt, Grecia, Austria, Turcia, Brazilia, Israel sau România.

O maică superioară... vizibil superioară

O întâmplare din anul 1927, pe când primar era Emil Codreanu, avocat cu importanţă (căci numele lui a fost dat apoi străzii Eroilor de acum), consemna savantul gălăţean Crişan V. Muşeţeanu  în amintirile sale (din volumul “Lumea copilăriei mele” – Editura Alma, 2001), un episod în care maica superioară care conducea Notre Dame de Sion la Galaţi apelase la primar (fără succes, deşi el fusese înainte şi avocatul pensionului), într-o chestiune edilitară, încercând să împiedice amplasarea unei benzinării chiar lângă pension. Şi venise „înfoiată ca o pupăză, franţuzoaica, şi cerea, nu se ruga”. Primarul nu a cedat, însă.

Şi povestea domnişoarei Louisa, absolventă de Notre Dame

Potrivit cu zilele acestea de după sărbători, vom continua povestea noastră într-o zonă mai destinsă... Continuăm astfel istorisirea despre tulburătoarea dramă de la Notre Dame de Sion din Galaţi cu amintiri paşnice. La pension, mai povestea nepotului său tante Louisa Nemeş, cea care, în copilărie, elevă la pension, a auzit cu urechile dumneaei  şi tulburătoarea poveste a crimei ori sinuciderii din curtea Institutului Notre Dame de Sion din Galaţi, măicuţele-profesoare erau catolice franţuzoaice, dar predau acolo şi nemţoaice. “Fräulein” (adică, Domnişoara, în germană) era şi cea mai autoritară: la nervi, rupea uneori rigla de catedră, ba a şi aruncat o dată cu călimara într-o internă! Dar erau şi bucurii: de Crăciun, copilele aveau parte de reprezentări ale misterelor creştine, atât de iubite în lumea catolică, desfăşurate în preajma reprezentării ieslei sfinte. Vara se organizau croaziere pe Dunăre cu elevele, până la pensionul de băieţi, de limbă germană, din Brăila: un schimb de experienţă.

O dinastie a pieptenelui, a drotului, a briciului şi a bigudiurilor

Şi povestea de viaţă a mătuşii Louisa Nemeş, păstrătoarea teribilei poveşti de dragoste îngropate la havuzul fântânii de la pension, este şi ea interesantă. Tatăl său,  maghiar cu stare din Arad, intenţionase să emigreze în America şi aştepta în portul nostru doar un vapor care să îl treacă în sfârşit Atlanticul. Era găzduit de Biserica reformată maghiară din Galaţi. Dar nu s-a mai îmbarcat, ci a rămas la noi, cucerit la Galaţi de cea care a ajuns să îi fie soţie. Astfel, cult, înstărit, a trebuit să renunţe la un viitor american ultra-promiţător, făcându-se... frizer gălăţean. Dar unul de lux, cu salon în strada Dogăriei, unde domnii discutau cu patronul chiar şi filosofie. Nici comuniştii, nici legionarii, nici alte partide nu au reuşit să îl atragă la ei: el voia... să îi radă pe toţi, nu să facă politică, pierzând clienţi. Pentru că îi venea clientelă bună, ajunsese destul de bogat ca să poată plăti taxa cam piperată pentru educaţia înaltă a fetiţei sale, Louisa, la pensionul catolic. Fetiţa se născuse în 1926, dar mama sa murise doar la câteva zile după aceea!

Pe timpul comunismului adus de ocupanţii sovietici, fosta absolventă de pension făcea o frumoasă carieră în domeniul coafurii de lux, la Cooperativa ”Igiena”, fiind chiar şefa salonului de coafură din Centru, în mare vogă din anii ´60...

Despre cocuri şi frizura...  pentru ghilotinaţi

Puţină istorie... a părului de damă: după sângeroasa Revoluţie Franceză din 1789, pentru mulţi un simbol al libertăţii, apărea pe piaţa modei tunsoarea à la Titus, cu părul scurt şi buclat, precum al unuia dintre primii doi consului romani, din secolul VI î. Hr. De fapt, tunsoarea franţuzească de secol XVIII fusese la bază o modă practică şi... fulgerătoare, cerută de meşteşugul ghilotinării. Ca să nu sufere condamnatul, dar nici să se tocească cuţitul ghilotinei în părul nenorocitului sau nefericitei executate, mii de francezi pierzându-şi capul în fiecare zi a Terorii, părul era retezat scurt la spate. Scăpate de păduchii Primului Război Mondial, purtători de tifos, doamnele au renunţat la tunoarea “garçon”, băieţească și şi-au permis să poarte din nou părul lung, stil Marlene Dietrich, după anii ´30... După 1920, fantasticul designer Coco Chanel şi actrița franceză Polaire introduseseră practica şi comoda tunsoare “bob”, modă impusă de actrița Clara Bow şi în SUA – aflăm de pe site-ul playtech.ro.

(Va urma)

Mai multe din Misiunea medicală franceză din „Marele Răsboi”

Foto galerie. 1. Capela Institutului Notre Dame de Sion – Galaţi (foto IMAGO Romanae). 2. Tunsoare Titus, în epoca ghilotinărilor (pictură). 3. Actriţa americană senzuală Clara Bow a promovat tunsoarea scurtă. 4. Un personaj din animaţia de după 1930, din epoca Jazz Age, midineta Betty Boop, tunsă, de asemenea, scurt. 5 . Ultima execuţie cu ghilotina: în 1977, imigrantul tunisian Hamida Djundoaub (28 ani) era executat de ultimul călău european într-o piaţă publică din Franţa. El îşi forţase concubina, o franţuzoaică de 21 de ani, să se prostitueze, iar pentru că ea l-a reclamat, a ars-o cu ţigara în părţile intime şi a strangulat-o! 6. Vedere aeriană: unul dintre bombardamentele americane din 6 iunie 1944, în România! (foto memorialploiesti.org). 7. Bombardarea Galaţiului, pe 6 iunie 1944 (foto IrfanView)

Citit 565 ori Ultima modificare Duminică, 16 Ianuarie 2022 09:30

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.