- Elena Netcu, Din Caucaz în cele patru vânturi (o dramă neștiută), Ed. Timpul, Iași, 2021
Prin această carte, Elena Netcu, extrem de îndrăgita scriitoare din Isaccea, cu diverse și complexe proiecte literare (de la poezie până la proză și eseu, dar și cronică literară), cel puțin din prima parte, primul capitol, reinventează sau chiar inventează romanul-poveste… Ar fi putut începe cu „A fost odată ca niciodată…”
Spațiul este cel al unor porți ale Orientului:
„Cu văi nenumărate, creste domoale, vârfuri înalte care aproape ating ușa cerului, munții Caucaz domnesc impasibili fascinantul continent Asia. De acolo începe Orientul, la rândul lui, misterios și plin de taine nebănuite, dar și de neștiute drame, de povești nemuritoare, de zeități nenumărate și atotstăpânitoare. Orientul a fost dintotdeauna și este un miraj al depărtărilor.” (p.7)
Porți ale Orientului, atât Caucazul, dar și Dobrogea noastră, micul nostru Orient românesc, țară românească de care este atât de legată atât fizic-sufletește cât și literar scriitoarea Elena Netcu! Și unde se va desfășura bună parte din aventurile părții a doua a romanului „Din Caucaz în cele patru vânturi”!
După tătarii și turcii din secolele XIII, prezentați în cărți precum „Sarî Saltuk Baba. Misteriosul drum din Orient în Dobrogea” (apărută tot la prestigioasa editură Timpul) sau „Legenda Emirului Nogai” , este acum rândul cerchezilor (din secolul al XIX, în special), neam mândru al Caucazului de Vest și de Nord.
Din multe puncte de vedere textul este un imn adus tuturor popoarelor dispărute sau ajunse în pragul dispariției (De pildă, există aluzii la „tribul ubîh”, neam înrudit cu cerchezii, în cartea doamnei Elena Netcu (p.71, 78), a cărei limbă a fost „salvată” prin eforturile lui Georges Dumézil, care l-a cunoscut pe ultimul vorbitor, Tevfik Esenç, mort la 88 ani, în 1992. Cei doi au contribuit la apariția unui dicționar și a unei gramatici!, dar aceasta este altă poveste!); în ultimă instanță este și o analiză (literar-sufletească, empatică) a războaielor, a crimelor de război (când nu exista această sintagmă; după o discuție cu scriitoarea am înțeles mai bine „călătoriile în infern” care au fost făcute prin documentare, retrăire și scriere: „există mai multe trepte de coborâre în Infern”, spunea domnia sa!), fiind, dacă vreți, un fel de introducere literară la un genocid mai puțin cunoscut: cel al neamurilor caucaziene, subiect delicat, deschis și de nume mai sonore, mai mult sau mai puțin, precum Dan Alexe (în „Pantere parfumate”), Anthony Mara („Constelația fenomenelor vitale”) sau Jonathan Littell (în „Binevoitoarele”). În care politica distructivă rusească are un anumit rol...
Desigur, cum spuneam, avem un roman-poveste (într-un fel mai degrabă de popularizare, sau cum se zicea cândva, un roman pentru tineret; dar neexistând, din astfel de considerente educativ-didactice, rabat... la estetică), la care cititorii trebuie să fie atenți la exactitatea datelor istorice (la pagina 180 nu se nuanțează în ceea ce privește Războiul turco-rus dintre 1877 și 1878, cunoscut de români ca Războiul de Independență); dar este absolut normal când pui accentul și pe fantastic (moderat), beletristica predominând în raportul cu știința istoriei. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt și inserții științifice la propriu (pp.181, 182, par exemple, cu citate dintr-un articol din „Analele Dobrogei”, nr.3, „Cerchezii - un neam dispărut”, de Brutus Cotov, născut la Galați!), Emoția fiind, însă, cea care conduce „Ostilitățile”, grozăviile (ucideri, foamete, îngheț, violuri și câte și mai câte, umilințe, trădări, minciuni deloc nevinovate).
Sunt „relatări” din timpul unor evenimente sângeroase petrecute în Dobrogea (în Tulcea, Enichioi, Congaz, Isaccea ș.a.), când cerchezii aduși și ca mercenari, nu numai ca și coloniști, s-au dedat la fapte reprobabile…
Din acest punct de vedere, cartea are un mesaj pacifist, subliniind ororile Războiului. Din nefericire, scenele triste predomină. De aici și aluziile la infernuri dantești, harul scriitoricesc conducând inspirația spre o abordare demnă de tragediile grecești vechi: lupta cu destinul, provocarea acestuia, încercarea de autodepășire a condiției umane; nu întâmplător, Elena Netcu, după o documentare de durată, păstrează, în fragmente de o splendoare aparte, legăturile cerchezilor cu vechile zeități „păgâne”, de dinainte de creștinare și islamizare, o scenă deosebită fiind cea a nunții desfășurate după tradițiile vechi, în care iubirii i se acordă o importanță mistică, dacă nu chiar metafizică (în înțeles filosofic; evident, nu după regulile școlilor filosofice, ci după cele ale înțelepciunii populare!), iubirea asigurând contopirea cu mitul, adică Sacrul, ceea ce ar însemna, clar, refacerea unui eden potrivit credinţei lor. Pe de altă parte, chiar refacerea acestui univers cerchez, din pădurile și munții Caucazului, a fost o provocare pentru scriitoare, care a făcut cât se poate de credibilă ideea unei zeități supreme (a lor), care a trebuit să se recunoască învinsă de niște forțe oarbe, ale unei Răutăți parcă co-primordiale!
În partea de început găsești, oarecum prin contrast cu tot ceea ce urmează (fin psiholog, scriitorul explică convingător „derapajele” comportamentale ale exilaților, de-a lungul Exodului, înfruntând grozăviile Naturii, inclusiv ale celei umane), reflectarea frumuseții absolute a condiției umane, capabile de iubire, visare, creație. Se reflectă aceasta în frumoase povești de dragoste, precum acelea dintre Nigebur și Harikea, Tihas și Șamira, Bechte și Suher. Ba chiar și poveștile de harem sunt romanțate, idila dintre sultanul Abdul-Aziz și cadâna cercheză Olikea sfârșind oarecum precum Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta, exagerând un pic, dar trezind iubitorului de istorie curiozitatea de a redeschide dosare închise, precum cel al sinuciderii sau a uciderii acestui sultan iubitor de muzică și arte plastice, mort în condiții suspecte în 1876.
Bref, Spațiul și Timpul, timpurile sunt… relativ relative la prozatoarea Elena Netcu, în încercarea ei curajoasă de a îmbogăți romanul-poveste!
*
Recapitulând puțin, avem de-a face cu un roman care îmbină fantasticul cu istoria cât se poate de reală și de dură, romanțiosul cu naturalismul, politicul cu… liricul, având un exod, un genocid, câteva povești de iubire, un excurs etnografic și multe, multe altele, surprinzătoare sau nu. Elena Netcu, în ultimă instanță o umanistă, îndrăgostită de Dobrogea și de oamenii ei, de istoria acestei provincii, pregătește și alte surprize în ceea ce privește locuitorii ei ca sursă de inspirație. Ar putea reveni și la… ultimii cerchezi de aici, poate cei din Slava Cercheză, poate alții. Subliniază și Marius Chelaru, un împătimit al Orientului, pe coperta IV:
„Dincolo de «povestea» în sine, de maniera de documentare și de felul în care a scris Elena Netcu, sunt pagini poate mai puțin cunoscute (și) din trecutul României. Cât despre cerchezi, despre drama lor, scrie autoarea, «nu se mai știe nimic, căci straturile de timp i-au împins în adânc de uitare. Nici măcar amintirea lor nu mai trăiește în nedreapta istorie». Prin aceste pagini, iată, fie și ca o scurtă zbatere de aripă a păsării amintirii, numele de cerchez mai răzbate la lumina tiparului încă o dată.”
Cu alte cuvinte, avem nu un „Numele trandafirului”, ci „Numele cerchezului”! Sau „În numele cerchezilor”! Magie de Șeherezadă modernistă, provocând autoritarismul Istoriei, intransigențele muzei Clio: o nouă demonstrație literară a Elenei Netcu, călăuză fascinantă prin labirintul de oglinzi al Istoriei!
