Deloc Dorian Gray... Poezia vine de la Antipozi!

Deloc Dorian Gray... Poezia vine de la Antipozi!
Cartea, un „manual de purtare a stelelor”
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Dorian Stoilescu, ”Stetoscopul stelelor migratoare”, Ed. InfoRapArt, Galați, 2022


Nu pot fi sigur că Dorian Stoilescu a avut ca punct de plecare zicerea celebră a lui Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.”

Dar parcă sub jocul de lumini și de umbre al acestei fraze stă/devine/strălucește (unul dintre cele mai semnificative poeme, spre final de carte, se numește „devenire prin nedevenire”) noua sa carte de poezie, sclipind, invocând oameni-stele, o nouă specie, „demnă” de post-umanitatea nucleară, înregistrată, cifrată, vaccinată, cipată, și totuși, sau, mai ales, liberă, eliberată, capabilă încă să admire stelele în nopți senine!

Dar, atenție, „toate pândesc// judecata finală după dreptatea fiecăruia/ sub privirile mișelești ale constelațiilor// căzute în exodul destinelor/ în călătoria spre centrul pământului.”!!!

Există și un filon moral, care ține de o filosofie și o privire asupra istoriei, poate îngreunând zborul și grația Poeziei, o mistică quasi-sui generis mântuind cuvintele, viața lor independentă după ce au evadat în carte, invocând un maestru de lumini care poate fi și regizor de stele, „ce nu se plictisește vreodată și așteaptă/ dorințele noastre, absorbindu-le,// punându-le cu atenție pe scenă, recuperându-le/ pe toate, ca pe propria-i viață.” Dintre „meditațiile” care dau deseori tonul de sarabandă al discursului, cele asupra migrației ocupă un loc aparte (să ne amintim că autorul are cetățenie română, dar și canadiană și australiană, locuind în Sydney, la Marea Tasmaniei, de ceva timp): „migrațiune// când călătoresc, steaua devine pradă ei însăși,/ întrebându-se dacă în loc să ajung undeva anume// m-am rătăcit, uitând pentru ce-am plecat,/ dacă în loc să ajut m-am apucat să judec// sau să ignor, dacă m-am pripit sau m-am mâniat/ în loc să înțeleg și să iert, dacă mi-am dorit// să renunț la lupta predestinată și am decis/ să mă târăsc în loc să lupt, sau dacă mi-am ales// alte stele, fără căi de atins. ea mă cercetează în ascuns/ dacă nu cumva am ales să trăiesc prin așteptare,// dacă m-am grăbit s-ajung înainte de-a pleca/ și-mi cere să fac totul pentru cei de-acasă,// dând tot ce pot pentru cei de-aici, acum. ea se vrea/ încredințată, neschimbată, ca o eternitate, poate,// dar cerul devine tot mai toxic, liniștea cade/ tot mai grea, iar hotărârea de-a mă întoarce// rămâne întotdeauna mai dificil de urmat/ decât cel mai îndepărtat astru.”

Precum se observă în alt poem, poetul refuză să judece, el este, în ultimă instanță, un umanist, sentimental, părinților săi le sunt dedicate poeme remarcabile, memorabile.

Apropo de devenirea de mai sus, există definiții… dialectice de menționat într-o istorie a sufletelor, istorie a stelelor: „astrele sunt o forță/ nu o scuză// căci noi ne supraviețuim nouă înșine/ prin asumare, doar.// noi nu avem și nu suntem suflete:/ noi devenim suflete.” Sau, despre dragoste, care, știm de la Dante, este cea care mișcă și stelele: „despre dragoste// steaua mi-a șoptit despre dragoste/ că nu se cercetează - petală umilă// atingând fruntea unui mort/ aducându-l la viață.// despre dragoste a mai spus/ cum nu dă socoteală, nu cere// apare când ai pierdut orice liniște/ când te simți fără de stele// deasupra, când ești obosit/ și-a rămas doar speranța…” De altfel, se spune undeva că poveștile de dragoste se transformă și ele în stele…, acestea spunând „însă că ura rămâne o formă incipientă a iubirii/ și-o pasiune va crește întotdeauna din urmă/ asemeni eucalipților ce renasc mai puternici// după incendiile în pădurile Australiei./ ele mai spun: cei dragi sunt ca stelele/ nu-i vezi mereu, dar întotdeauna/ îi simți strălucind în inima ta.”

Revenind la definiții, atenție și la acestea, apropo de umanismul stelar propovăduit: „dacă te dor durerile tale/ ești viu./ daca te dor durerile celorlalți/ ești om./ dacă te dor durerile fiecărei viețuitoare, plantă, colț de pământ/ ești stea./ dacă te dor durerile fiecărei stele ești demiurg/ sau poate un poet.” („scurtă clasificare”). Un poem bun de încrustat pe navetele spațiale ale lui Elon Musk! Sic!

Din strigătul munchian ori de carnaval al Istoriei sunt decupate episoade diverse, unele părând bune doar de știrile de la orele cinci sau de tomuri de mii de pagini (cum sunt incendii la fabrici de textile din Manhattan, Karachi și Lahore, moartea fiicei regelui Carol al României, ale cărei ultime cuvinte ar fi fost „- Mami, aș vrea să călăresc odată pe-o stea!”, masacre precum cele de la Fântâna Albă, parada diversității din Toronto, celebrarea Noului An chinezesc, Hanami ori a Hanukăi, catastrofa Cernobâlului, distrugerea podurilor din Carpați, masacrarea unor câini sau a unor cai de rasă, alungarea aborigenilor, Auschwitz – Gulag – Xianjing – Hueryong, deportările de tot felul, Fenomenul Pitești ș.a.), din acest punct de vedere Dorian Stoilescu rămânând același poet-cetățean universal, construind viziuni livrești-lirice, unele amintind de Stephen King, precum „Fabrica”, sau Cărtărescu (transformatorul electric// n-a văzut niciodată vreo stea -/ nici nu încercase. Întotdeauna/ părea monozigotul răsărit de niciunde/ ce schimba stresul în fericire stabilă.// dar la un moment dat ceva s-a schimbat/ și-a devenit el însuși profet de neliniști/ dulapul lepădat al unui arlechin umilit/ mârâind continuu la stele.)... Existând însă și un dialog cu… Cioran, mai exact cu titlul unei cărți a filosofului de la Coasta Boacii - Paris („nu mai vedem/ lacrimi de sfinți/ pentru că/ s-au transformat/ în stele.”).

Cartea este (și) un „manual de purtare a stelelor” („te întreb, Tată, cum să ne purtăm/ noi, inimile?”, în condițiile în care „steaua ce s-a deschis/ este inima mea ce devine rană// neștiind unde, cum, când.../ E o povară dusă mult prea departe// de neunde, de necum, de necând…”, conform poemului „răsăritul”), cu instrucțiuni și avertismente.

Poemul „gând” este, poate, exemplar pentru întreaga filosofie... literară a cărții: a umbla după fericire este a încerca/ să aduni golurile dintre atomi/ sperând că vei meșteșugi// capcana ce-ți prinde stelele/ după contururile/ din apă.”

A scrie, a umbla-scrie „după fericire” este, într-un fel, treabă deloc ușoară, de vânător de stele, care poate să murmure în căutarea sa versuri de Nichita Stănescu. (...)

Înfrățirea omului cu steaua (sa) este o propunere interesantă a poetului, aproape obsesivă, când euforică („a desluși călătoria unei stele/ iată adevărata bucurie.”), când plătind tribut Tristeții: „a ars biblioteca din Alexandria/ cenușa a devenit stelele nopții de-acum,// sunt dezamăgit, bolnav, mi-e dor/ și nu mai am aripi.”

Cerul însetat poate da „de băut stelelor”, se conturează un triunghi ontologic, om-stea-cer, dacă nu chiar un careu magic, unde Singurătatea are literele sale (Poate chiar că Singurătatea este numele secret al Iubirii), ca și steaua sa, toate acestea putând fi oglinda unui Adevăr alcătuit din mici adevăruri („scrierea întâmplărilor rămâne suferința/ de-a strânge zilnice vederi-adevăruri”), care pot fi despre oamenii… vechi, care trebuie să facă ceva să se înnoiască...

Într-o postare omagiu lui Matei Călinescu, pe Facebook (24 iunie 2021), Radu Vancu încheia așa: „Puțini scriitori au documentat atât de extensiv umanul cu mijloacele teoretice și critice ale literaturii. Cu o vorbă a lui Cioran, Matei Călinescu e un om care a înțeles - și care îți arată că literatura e unul dintre cele câteva instrumente ideale pe care omul le are pentru a înțelege.”

Dorian Stoilescu (deloc „gray”) demonstrează, poate la fel de extensiv, apropo de „stele”, tot o astfel de „înțelegere”... 

Citit 664 ori Ultima modificare Marți, 14 Iunie 2022 15:30

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.