Ceva, o stare înălţătoare, îi leagă pe cei doi slăbănogi, anume credinţa. Bolnavi trupeşte, cei doi slăbănogi s-au lăsat duşi înaintea Mântuitorului; cel din Vitezda chiar a fost urcat pe acoperiş şi apoi coborât în scăldătoare... Dorinţa şi voinţa arzătoare după Dumnezeu nu trec nevăzute de El.
„Ele sunt dovada credinţei lor în puterea tămăduitoare a Fiului lui Dumnezeu, ne învaţă Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos. Slăbănogul din Capernaum, nici cel din Vitezda nu primeau vindecare dacă nu erau iertaţi mai întâi de păcatele lor şi dacă Fiul lui Dumnezeu nu vedea credinţa lor. Însă slăbănogi suntem şi noi cei care deşi sănătoşi fizic, nu avem credinţă în Dumnezeu”.
Darul iertării de păcate
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne relatează că în această cetate, Capernaum, „loc al mângâierii”, Iisus era prezent adeseori în Sinagogă. Şi pentru că îi ştia şovăitori pe farisei şi cărturari, care Îl acuzau de blasfemie, în contextul vindecării Slăbănogului din Capernaum, Mântuitorul le arată - cu smerenie - că puterea Fiului lui Dumnezeu este asemenea cu cea a Tatălui Ceresc de unde coborâse la Întrupare.
„Fiul Omului are nu numai puterea de a ierta păcatele, ci şi autoritatea dumnezeiască, ne spune Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian al Dunării de Jos, la Evanghelia acestei zile. Fiindcă e mai mare darul iertării, decât cel al vindecării trupeşti…
Omeneşte gândind, tindem să credem că vindecarea trupească e mai importantă, fiindcă vindecarea se vede, pe când iertarea păcatelor este o lucrare care nu se vede. Dar iertarea de păcate este cea care a făcut posibilă răscumpărarea noastră din păcat, prin Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului”.
„Ridică păcatele lumii”
Prin vindecarea Slăbănogului din Capernaum, în general, prin multele fapte dătătoare de viaţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos împlineşte ceea ce anunţa Sfântul Ioan Botezătorul, că Fiul lui Dumnezeu e Mielul care „ridică păcatele lumii”.
El - Hristos - restaurează omul păcătos, prin minunile pe care le face direct, în timpul vieţii, pentru a-i chema la ascultarea de Dumnezeu pe iudei. Şi prin minuni, ne arată că boala trupească este „rod” al păcatului, al necredinţei.
„Îndrăzneşte, fiule!” este un îndemn care ne priveşte pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă. Şi singura îndrăzneală pe care trebuie să o avem este cea în dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Să îndrăznim să credem cu tărie că numai rămânând fiii lui Dumnezeu - şi nu ai păcatului, care vine de la cel rău - vom putea să rămânem fii ai Vieţii şi ai Luminii.
Păcatul - răutatea, egoismul, iubirea de sine şi de slavă deşartă - sunt doar câteva dintre viciile care ne dau târcoale şi care trebuie abandonate şi înlocuite cu virtuţi creştine. Omul care persistă în păcat „vine de nicăieri şi merge nicăieri”, spune învăţatul Petre Ţuţea.
Prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, noi am fost scoşi din „moştenirea” adamică şi am primit darurile dumnezeieşti: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai presus de toate este Dragostea, care este Însuşi Dumnezeu.
