Am călătorit prin Ţara Sfântă, prin locuri dragi nouă, strâns legate de istoria mântuirii neamului omenesc, însoţindu-L pe Mântuitorul prin locuri de Dumnezeu binecuvântate.
Nu am relatat mare lucru despre „semnele şi minunile” pe care iudeii doreau să le vadă de la Fiul lui Dumnezeu pentru a crede, pe care le-au văzut, la care au fost martori, dar mulţi nu L-au crezut, pentru că nu au crezut în Dumnezeu.
Din Evanghelia după Marcu (1, 32-45) aflăm că multe au fost minunile pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a săvârşit, fiindcă „toţi Îl căutau”: a vindecat pe servul unui sutaş, a vindecat-o pe soacra lui Petru care suferea de friguri, a mers „la bolnavi şi la demonizaţi”, tămăduindu-i „pe mulţi care pătimeau de felurite boli; şi demoni mulţi a scos”; a vindecat un paralitic în Capernaum…
A tămăduit un lepros, un om cu mâna uscată, pe femeia care sângera, un surd şi un gângav, a înviat pe fiica lui Iair… Şi Sfântul Evanghelist Luca ne aduce în atenţie multe minuni şi vindecări, fapte dătătoare de viaţă pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a săvârşit, doar pentru că acei bolnavi au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi credinţa lor i-a vindecat.
Multe fapte minunate ne relatează şi Sfântul Evanghelist Matei, dar şi Sfântul Evanghelist Ioan, ucenici direcţi ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La Cana Galileii, Capernaum, Marea Tiberiadei, Tabgna, Ierusalim, Betania… sunt doar câteva locuri dragi nouă; despre istoria unora am mai relatat câte ceva, asupra altora ne vom opri de acum.
Astăzi, revenim în Galileea Neamurilor, loc drag Mântuitorului, unde ştim că i-a învăţat pe iudei în sinagogi, astfel „tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru popor” (Matei 4, 23).
Popasul de astăzi este în Capernaum, „Cetatea lui Iisus”, loc în care Mântuitorul a petrecut cel mai mult timp în perioada publică, numit şi „locul mângâierii”.
Evanghelia Duminicii a VI-a de la Rusalii
Vindecarea slăbănogului din Capernaum, aceasta este minunata faptă asupra căreia ne-am oprit. Suntem la ceva distanţă de la prima minune săvârşită la Cana Galileii.
După Evanghelistul Matei, această faptă minunată se petrece după oprirea furtunii pe mare, când Mântuitorul „a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare” (Matei 8, 23-27) şi după vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara, ţinut aflat pe ţărmul de răsărit al Mării Galileii…
Aflăm că Iisus a trecut din ţinutul Gadarenilor şi a venit în „Cetatea Sa” (Matei 9, 1). Şi se ştie că „Cetatea Sa”, oraşul de reşedinţă, era Capernaumul.
„Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: <<Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!>>. Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta blasfemiază. Şi Iisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: <<> Şi ca să ştiţi că puterea are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, i-a zis atunci slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!... Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor o astfel de putere” (Matei 9, 1-8).
În Sfintele Evanghelii mai avem şi alte vindecări de slăbănogi. De reţinut, Slăbănogul din Capernaum nu este acelaşi cu cel de la Vitezda sau Betezda (se tălmăceşte prin „Casa Milostivirii”), despre care ne relatează Sfântul Evanghelist şi Apostol Ioan (5, 1-15).
Betezda este o scăldătoare situată în Ierusalim, lângă Poarta Oilor. La Ioan, vindecarea are loc sâmbăta, pe când în Evanghelia după Matei, minunea vindecării are loc într-o altă zi a săptămânii, nu ştim care. Slăbănogul de la Vitezda suferea de 38 de ani.
„Vrei să te faci sănătos?”, este întrebat Slăbănogul din Vitezda. Slăbănogul din Capernaum primeşte iertarea de păcate, fiind îndemnat: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale”. De ce îl întâmpină Mântuitorul cu acest îndemn.
„Îndrăzneşte, fiule!” Pentru că a văzut „credinţa lor”, a prietenilor care l-au adus la uşa Mântuitorul. „Hristos nu cere totdeauna credinţă de la cei bolnavi; de pildă, nu cere credinţă de la cei nebuni sau de la cei care şi-au pierdut conştiinţa din pricina vreunei boli”.
„Acum însă credea (avea credinţă în Dumnezeu) şi bonavul”, ne explică Sfântul Ioan Gură de Aur.
