* Regizorul şi execuţiile * Grigore Hagiu, pus „la zid” * Poetul gălăţean, turnat de… francezi * Pădurea spânzuraţilor *
Continuăm să redăm o parte dintre fascinantele istorii de-o viaţă povestite de regizorul Andrei Blaier, în cele 4 zile în care ne-a fost alături la festivalul de film gălăţean.
- Să vorbim despre lucruri care v-au marcat…
- Am mers la Arhiva Naţională şi am cerut să văd nişte filme de război… Acolo am văzut un documentar extraordinar: nişte tineri, dezertori din Al Doilea Război Mondial, au fost prinşi, apoi executaţi. Îi povesteam lui Nichita [Stănescu] asta: erau vreo 8-10 tineri pe care îi cărau pe un deal, cu soldaţii în spate, ca să îi execute. Era iarnă spre primăvară, încă era zăpadă pe jos, iar doi dintre dezertori erau desculţi”.
„Şi, înainte de execuţie, aveau nişte reacţii extraordinare copiii ăştia. Unuia dintre ei, care era desculţ – i-am povestit lui Nichita şi asta l-a înnebunit – îi era frig, domnule. Şi se mişca de pe un picior pe altul, în faţa plutonului de execuţie. Aştepţi glonţul şi îţi e frig?! Chestia asta formidabilă înseamnă victoria vieţii împotriva morţii. Şi cum dracu’ să nu-i placă lui Nichita întâmplarea?”
„Altul dintre condamnaţi era curios: aparatul de filmat era din acela zgomotos. Cum nu-l filmase nimeni niciodată, condamnatul era curios şi, în timp ce trebuia să fie executat, el se uita în obiectivul aparatului: „Mă, ce dracu´ o fi chestia asta?” L-a înnebunit pe Nichita şi asta…”
„Ei bine, mai era şi unul care tremura de frică: ei bine, ăla nu ne interesa. Dar ceilalţi… Înaintea morţii poţi să fii curios, poate să-ţi fie frig? Ce zici, ca scriitor? Şi Nichita a rămas încremenit. I-am povestit şi lui Liviu Ciulei şi Liviu a şi folosit-o în „Pădurea spânzuraţilor”, dar altfel: acolo, cel care trebuia executat zicea că-i lipseşte un nasture. Era mai simplă ideea…
- Apropo de pusul la zid. Aminteaţi de un episod cu poetul Grigore Hagiu…
- L-am cunoscut şi pe Grigore Hagiu – iarăşi un poet bun. Mi-a fost coleg la facultate. El şi George Radu Chirovici, în ´53, când se sărbătorea pentru prima oară Festivalul tineretului în România şi vedeau tineri din afară, din ţările comuniste, au fost daţi afară din facultate! Atunci s-a făcut cinematograful „Înfrăţirea între popoare”, lângă parcul Bazilescu”.
„Ei, Grigore şi Chirovici erau foarte buni prieteni. În ’53 am avut noroc – n-am fost în Bucureşti, m-au luat în armată. Se chema „convocare”, se făcea la sfârşitul anului întâi. Ce-au făcut ăştia doi între timp? S-au întâlnit cu nişte francezi şi le-au spus nişte lucruri, văzându-i tineri ca şi ei: că nu e bine, că nu se descurcă cu banii, că mâncarea e proastă, cine ştie ce le-o mai fi spus… Ei bine, cei doi francezi s-au dus şi-au spus aici, în ţară la noi: «Grigore Hagiu şi cu Chirovic, vorbesc cu noi în franţuzeşte şi spun nişte porcării despre România!»”
Între timp am terminat convocarea, am revenit la Bucureşti şi, ca toţi studenţii, am fost chemat la o şedinţă extraordinară. Unde? La cinema Volga. Facultatea de cinematografie funcţiona deasupra cinematografului. Noi nu ştiam despre ce era vorba”.
„A venit acolo o comisie mare, cu directorii cu tot şi au început să spună: «Astăzi discutăm eliminarea din facultate a doi colegi de-ai voştri. Uitaţi ce le spun străinilor – cutare şi cutare!» Ţineam foarte mult la ei - nu ştiu dacă Grigore mai trăieşte (bujoreanul s-a stins la 1.02.1985, n.red.), dar George a murit… Au întrebat dacă are cineva ceva să spună. Nimeni nu avea curaj să deschidă gura. Şedinţa durase doar un sfert de oră”.
„Ţin minte că George a spus aşa: «S-au spus foarte multe, dar s-au uitat nişte chestii. De exemplu, că eu sunt născut în anul 1933, anul în care a venit Hiltler la putere. Iar pentru faptul că Hitler a venit la putere înainte de a mă naşte eu este de vină probabil activitatea mea prenatală». A avut puterea să facă băşcălia asta frumoasă. Erau câţiva puşi să-l înjure…”
„I-au dat afară din facultate şi din cămin, nu aveau nici unde să mănânce... Câteva zile au stat amândoi la mine, înghesuiţi, că n-aveau unde să stea. Nici eu nu prea aveam multe, dar cum să-i las? Într-un pat mare dormeam trei inşi, mai găseam de mâncare la soră-mea…
(va urma)
Foto: Adi George Secară
