Marea Galileei este denumită când mare, când lac! Şi nu e greşită niciuna din denumiri, fiindcă ele se datorează grecilor care şi-au făcut simţită prezenţa în Ţara Sfântă. Grecii nu făceau deosebirea între mare şi lac.
Dar aceasta se numeşte şi Marea Galileii de la numele provinciei, precum şi Marea Tiberiadei (Ioan 6,1). Această denumire vine de la numele oraşului Tiberias, situat pe malul vestic al acestei mări, care mai întâi s-a numit Lacul Ghenizaret (Luca 5,1), în ivrit Kineret.
Prin acest lac curgea şi Iordanul în drumul lui spre sudul Ţării Sfinte. Despre bogăţia în peşte a acestei mări am aflat din evanghelii şi ne amintim că de pe malul Lacului Ghenizaret, Mântuitorul i-a chemat la propovăduire pe Andrei şi pe fratele său Simon-Petru, fiii lui Iona.
„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!”, i-a îndemnat Mântuitorul pe cei doi ucenici, Andrei şi Simon Petru. „Iar ei, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după El”, ne relatează Sfântul Evanghelist Matei (4, 19-20).
Apoi, Mântuitorul i-a chemat pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedei. Evangheliştii ne spun că aceşti fiii galileeni, viitorii Apostoli, aveau ca ocupaţie pescuitul, pe când Mântuitorul i-a chemat să se facă „pescari de oameni”.
A mers pe mare, ca pe uscat...
Marea Galileii este însă un loc pe care pelerinul îl caută pentru că are mult mai multă încărcătură spirituală. Pe această mare, Fiul Omului a mers ca pe uscat, arătându-şi divinitatea şi omenitatea, deopotrivă. Aceasta s-a întâmplat după minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor, când El S-a suit în munte ca să Se roage.
Însă… „La a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că este nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: <<Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus.
Dar văzând vânt puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: <> Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: <>. Şi suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: <> Şi trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret…” (Matei 14, 24-33).
Ucenicii se mai speriaseră şi altădată de valurile mării, (Matei 8, 23, 27), dar atunci era Mântuitorul cu ei. De această dată, cam pe la ora patru-cinci dimineaţa, Mântuitorul era în pustie să Se roage, iar ucenicii sunt înfricoşaţi. Ba chiar s-au spăimântat, văzându-L pe Iisus umblând pe mare, zicând că e o nălucă…
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că aşa face întotdeauna Mântuitorul. Că atunci „când vrea să scape de necazuri pe cineva, aduce pe capul lui altele şi mai cumplite şi mai înfricoşătoare!” Ca să-i călească, spunem noi... „Mântuitorul i-a trecut din spaimă în spaimă pe ucenicii Săi, învăţându-i să fie răbdători. Aşa s-a întâmplat cu Iov. Aşa au făcut cu ucenicii Săi”, observă Ioan Gură de Aur.
Şi abia când ucenicii au strigat, Iisus le-a vorbit: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi”. „Atunci când ucenicii sunt mai înfricoşaţi, Cineva taie valul şi trece prin eI, sublinia Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos. Cel care taie valul mării este Domnul nostru Iisus Hristos.
Însă mai există un rând de valuri mai mari decât cele de pe mare, sunt valurile din suflet. Aceste valuri sunt mult mai periculoase… În sufletul nostru valurile sunt mai agitate, decât în adâncul mării, pentru că agitate sunt gândurile noastre”.
„Doamne, scapă-ne!”, strigă Petru. Această situaţie „ne arată ce se întâmplă cu omul singur, cu omul fără Dumnezeu, continuă Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian. Însă, Petru nu-i Hristos, Petru este un ucenic al Său, iar apele ascultă de Cel ce le-a făcut, ascultă de Dumnezeu-Cuvântul. Lui Petru i-a lipsit credinţa…”.
Minunea aceasta ne aduce în atenţie un aspect care ne vizează pe toţi şi evidenţiază credinţa noastră în Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce a făcut cerul şi pământul, apele şi înaltul, Soarele şi Luna şi toate cele ce ne înconjoară, văzutul şi Nevăzutul.
„Sfinţii evanghelişti ne relatează că Mântuitorul sileşte ucenicii să intre în Corabie, iar aici Corabia este prefigurarea Bisericii, întemeiată la Cincizecime. Şi când au intrat, laolată, în corabie, vântul a stat, pericolul a trecut… Când creştinul se roagă cu Domnul în Biserică, în corabie, valurile vieţii şi ale vremurilor nu mai sunt înfricoşătoare…”
Care este tâlcul acestei minuni? Că în marea furtună a vieţii, Iisus Hristos este Cel care este la cârma Corabiei şi El a aşezat drept catarg, Crucea Sa. Crucea fiind semnul biruinţei asupra patimilor noastre. Asupra slăbiciunilor şi neputinţelor omeneşti. Acestea toate se văd cu ochii duhovniceşti, cu ochii minţii”.
Lacul Galileii sau Marea Vioară
Privit de sus, Lacul Tiberiadei seamănă cu o vioară, „kinor”, în ivrit. De aici denumirea de Kineret (Numeri 34, 11), adică Marea Vioară. I se spune şi Lacul Ghenizaretului după „Ghinosar”, termen ce defineşte malul de nord-vest, dar şi Tiberias, după numele oraşului Tiberias (sau Tiberiada), construit de Irod Antipa.
Este Marea Galileii după toponimul regiunii şi această apă este singura sursă de apă dulce a Ţării Sfinte, principalul izvor al Mării Galileii fiind râul Iordan şi izvoarele sale; lacul se umple îndeosebi în iernile bogate în precipitaţii, sursă fiind şi zăpezile de pe înălţimile Munţilor Golan şi ceilalţi munţi din Galileea de Nord.
Fără Marea Galileii, lipsa resurselor de apă ar fi lăsat acest pământ fără nicio suflare de viaţă, iar pământul ar fi fost mult mai secetos. Nivelul ape este situat cu 191 metri (alte surse spun 208 metri) sub nivelul Mării Mediterane. Are o lungime de 21 kilometri, lăţime de 12 kilometri şi o adâncime de 48 de metri.
Bogăţia lacului este peştele, dar şi vegetaţia aparte din această zonă cu apă. În special, partea de nord este bogată în pomi, precum palmierul, mărul, nucul, măslinul, viţa de vie şi roditorul smochin care dă roade cam zece luni pe an.
Florile de leandru şi cele „de hârtie” dau acestui pământ sfânt o frumuseţe aparte, dar şi prilejul să te întrebi cum se poate ca în atâta piatră să crească o vegetaţie atât de bogată, pe când noi o avem şi o distrugem. Răspunsul ni-l dă Evanghelia Mântuitorului... Lipsa dragostei şi a respectului faţă de noi înşine şi faţă de toată creaţia lui Dumnezeu.
Pe vremea Mântuitorului, Lacul Ghenizaret era bogat în peşte, iar denumirea tocmai acest fapt îl pune în evidenţă: „gan” înseamnă „grădină”, iar „oţer” înseamnă depozit, provizie, cămară şi este pus în relaţie cu bogăţia de peşte. Ştim că Mântuitorul şi-a ales primii patru dintre ucenicii Săi, pe Andrei, Simon-Petru, pe Iacov şi Ioan, dintre pescarii acestui ţinut.
Primul chemat la misiune, ca „să devină pescar de oameni” a fost Apostolul Andrei - „cel dintâi chemat la Domnul”. Şi mrejele lui Andrei au fost puternice şi primul ucenic „pescuit” a fost chiar fratele său Simon, viitorul Apostol Petru.
Mărturia Apostolilor despre Învierea Mântuitorului, cuvântul lor cu putere au transformat lumea într-o largă şi solidă Corabie, Biserica lui Hristos, pe care valurile acestei lumi nu o poate doborâ.
