Pictura lui Ioan Oratie, a cărui expoziţie este deschisă la Muzeul de Artă Vizuală, pare să configureze o atmosferă familiară, amintind una dintre preocupările ce revin periodic în arta românească, şi anume ideea de recuperare a tradiţiilor noastre.
Există la el o evidentă legătură empatetică nu doar cu pictura modernă, dar şi cu anumite filoane proprii generaţiilor afirmate în a doua jumătate a secolului trecut.
Chiar genurile preferate de autor - peisajul, nudul feminin - dar şi motivele frecvent întâlnite la el (marginile de sat, interioarele ţărăneşti, compoziţiile cu cai etc.) trimit la această zonă, căreia pare să-i aparţină, şi chiar îi aparţine într-o anumită măsură, arta lui Ioan Oratie.
O tensiune, un ritm alert
Există într-adevăr un ritm alert în execuţia lucrărilor sale, provenind dintr-o fervoare interioară şi exprimând dimensiunea subiectivă a timpului, dar mai ales imperioasa dorinţă a artistului de a capta inefabila trecerea a lui. Imaginile sunt construite din tuşe repezi, ca de eboşă, din griuri colorate înviorate de pete vii de alb, tonuri de albastru, roz, galben sau verde, cu orchestrări excelente ale zonelor reci şi calde.
Datorită ştiinţei de a distribui accentele, realizând astfel echilibrul cromatic al ansamblului, integrarea în peisaj a figurilor se face firesc. Compoziţiile cu cai sunt relevante în acest caz. „Cai jucându-se”, „Cai în ploaie”, „Romantica” impresionează prin culoare şi dinamism, etalând în acelaşi timp capacitatea de a concepe într-o unitate perfectă elementele figurative, concreteţea detaliilor şi formele abstractizate.
Abstractizarea
De altfel, suitele de lucrări care au un grad mai mic sau mai mare de abstractizare - de la „Interiorul creştin”, „Atelierul”, la „Dealuri”, „Adâncul mării” sau „Grădina” - nu pot fi considerate niste opţiuni izolate ale artisului; ele se situează în contextul operei sale ca o parte componentă a aceluiaşi demers al transpunerii în imagine a propriului univers.
Stări sau impresii greu de definit în cuvinte devin imagini convingătoare ce capătă valenţe melodice datorită ritmului interior pe care-l dezvoltă („Nostalgie”, „Orga”, „Parfum de tei”).
Geometria ascunsă a spaţiului
Indiferent dacă sunt figurative sau abstracte, există în lucrările lui Ioan Oratie o unitate stilistică dată de acea geometrie ascunsă a spaţiului, provenită în mare măsură din disciplina de muralist a artistului.
El nu pierde niciodată din vedere structura primordială a tabloului, fiindcă spontaneitatea prezentă mereu în pânzele sale, acea prospeţime a trăirii care-l cucereşte pe privitor este permanent susţinută de un spirit ordonator, făcând parte organică din demersul său plastic.
Pictura lui Ioan Oratie reuneşte forţa de expresie a unui temperament dinamic cu vocaţia pentru echilibrul organizării spaţiale a imaginii, astfel încât lucrările lui transmit, cu o stenică dezinvoltură, exuberanţa vitalităţii ce captează autenticitatea unor stări de trăire irepetabile.
