În ultimele relatări l-am însoţit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe cărările Ţării Sfinte, minunându-ne şi bucurându-ne de vindecările care au ridicat din întunericul păcatului orbi, şchiopi, pe vameş, pe samarineancă şi pe alţi căutători de lumină.
Nu vom insista asupra tuturor minunilor pe care cei patru evanghelişti le-au reţinut în Sfânta Scriptură, însă nu vom încheia această secţiune a faptelor minunate, dătătoare de viaţă, fără a aduce în atenţie învierea lui Lazăr, faptă care i-a determinat pe farisei şi pe cărturari să-L prindă pe Iisus şi să-L răstignească.
Minunata întâmplare se petrece în casa lui Lazăr şi a celor două surori ale lui Lazăr cel înviat - Maria şi Marta. Cei trei fraţi aveau casa în Betania (care se tâlcuieşte „Casa ascultării”, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei), mică aşezare situată pe culmea pietroasă, în sud estul Munţilor Măslinilor, întâmplarea la care ne-am oprit astăzi fiind relatată de Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 11, 1-46).
„Iar Maria era aceea care L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate (Lazăr) era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: „Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti e bolnav”.
Iar Iisus, auzind, a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”. Numai că ucenicii nu au înţeles sensul acestei afirmaţii a Fiului lui Dumnezeu - Cuvântul.
În aceste împrejurări, deşi era căutat de farisei şi cărturari ca să fie omorât, Iisus Hristos hotărăşte să revină în Iudeea şi să meargă în casa lui Lazăr… Ucenicii Îi amintesc: „Învăţătorule, mai acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre şi Tu din nou Te duci acolo?”.
Mântuitorul le zice: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina acestei lumi; dar dacă umblă noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este întru el” (Ioan 11, 8-10). Şi Mântuitorul hotărăşte să meargă în Betania, fiindcă „Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar Mă duc să-l trezesc” (Ioan 11, 12).
„Eu sunt Învierea şi Viaţa…”
Evanghelistul Ioan ne informează că atunci când Iisus Hristos a ajuns la casa lui Lazăr, trecuseră patru zile de când murise (Ioan 11, 17). Cel mort mirosea… „Marta auzind că vine Iisus i-a ieşit în întâmpinare, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit»” (Ioan 11, 21).
Din pricina întristării, această zicere a Martei „este scoasă în afara a ceea ce se cuvenea, spune Sfântul Chiril al Alexandriei în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan. Ea credea că Domnul nu mai poate face ceva odată ce prilejul temporal trecuse”.
Odată ce Lazăr murise. Silitoarea Marta greşeşte în privinţa adevărului şi de aceea ÎI vorbeşte Fiului lui Dumnezeu ca unui om, nu ca Lui Dumnezeu Însuşi. Iisus „fiind Dumnezeu prin fire şi Puterea Tatălui, are o tărie nebiruită peste toate, fapt necunoscut de silitoarea Marta”, ne lămureşte Sfântul Chiril al Alexandriei.
„Fratele tău va învia!”, îi spune Dumnezeu neiubitor de fală şi care ar fi putut să-i spună femeii: „Voi scula pe fratele tău…” „Ştiu că va învia la Înviere, în ziua cea de apoi”, răspunde femeia.
„Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine în veac nu va muri! Crezi tu aceasta?”, o întreabă Iisus pe femeie. „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume” (Ioan 11, 23-27), răspunde Marta.
Mântuitorul subliniază iarăşi că doar prin credinţa adevărată şi curată vom înţelege că Fiul lui Dumnezeu Întrupat este Izvorul Vieţii, este Viaţă veşnică. El este Învierea şi doar cel care crede, doar acela va învia în viaţa de apoi, acela se va mântui.
Această convingere vine însă doar prin credinţa în lumina treimică, rod al legăturii dintre om şi Hristos cel Înviat. „Fiindcă pentru timpul cuvenit s-a rezervat harul Învierii”, subliniază Sfântul Chiril al Alexandriei. Şi numai cei ce cred în viaţa veşnică şi în nemurirea sufletului, trăire care vine din iubirea de Dumnezeu, numai aceia vor atinge nemurirea.
Revenind la atitudinea de conjunctură a celor două surori îndurerate de moartea fratelui lor, reţinem că Marta o vesteşte pe Maria - care plângea şi se ruga în casă, alături de alţi iudeii - că fratele lor va învia!… Rugătoarea Maria cade copleşită la picioarele Mântuitorului, şoptindu-i doar. „Dacă ai fi fost aici…”.
În împrejurarea dată, Mântuitorului nu-i zice Mariei nimic şi ne dă să înţelegem că Dumnezeu nu-i mustră „pe cei ce se află copleşiţi de plâns”. Pe cei ce-şi duc povara şi crucea în tăcere, în smerenie…
Dumnezeu adevărat fiind, dar şi om adevărat, Iisus „a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine” (Ioan 11, 33-37). A lăcrimat ca Om adevărat şi l-a înviat pe Lazăr, fiindcă Fiul lui Dumnezeu este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
„Lazăre, Vino afară!”
Rămânem în Betania, la mormântul lui Lazăr… Şi întrebând, „unde l-aţi pus?”, Iisus Se îndreaptă spre peştera în care era mortul. „Din nou suspinând Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea…” (Ioan 11, 38).
Cerând să ridice piatra de pe mormânt, Marta intervine: «Doamne, de acum miroase că e a patra zi»… Iisus i-a zis: «Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu».
Şi observăm iarăşi că smerit, Mântuitorul înainte de a-l chema pe Lazăr afară din mormânt Şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit Tatălui Ceresc: „Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat” (Ioan 11, 41). Mântuitorul ştia că Tatăl îi va face voia, fiindcă „Cel ce Mă ascultă pe Mine, pe Tatăl Îl ascultă…”
Încă o dată Mântuitorul ne arată că ştie scopul pentru care S-a întrupat şi a venit în lume. Ca să împlinească voia Tatălui… Mântuitorul îl îndeamnă pe cel mort: „Lazăre, vino afară!”.
Şi acelaşi Apostol iubit al Mântuitorului ne relatează că „a ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă»” (Ioan 11, 44).
Sfântul Chiril al Alexandriei ne lămureşte că mortul a ieşit din mormânt, pentru că a (re)cunoscut glasul Stăpânului. „Căci cuvântul avea putere dumnezeiască şi porunca împărătească avea puterea să desfiinţeze moartea, să înlăture stricăciunea”, făcându-ne dovada unei puteri mai presus de firea omenească, mai presus de raţiunea omenească.
În contextul acestei sărbători, pe care o cinstim în sâmbăta dinaintea Intrării în Ierusalim a Mântuitorului („Floriile” sau „Floralia”), Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos sublinia că strigarea Fiului lui Dumnezeu către Lazăr are un motiv anume, „ea a fost necesară spre folosul ascultătorilor”, căci face din minunea învierii lui Lazăr în a patra zi, „un chip al Învierii generale a morţilor. Şi ceea ce s-a împlinit cu unul devine chip al tuturor”.
