* „Mi se pare jignitor să fii obligat să trăieşti cu doar 150 de euro pe lună”, susţine pictoriţa gălăţeană Oana Coşug, stabilită de 5 ani în Bruxelles *
Poate că Oana Coşug ar fi stat şi acum în România fără să descopere că poate trăi destul de bine într-o altă ţară europeană, dacă aripa norocului nu ar fi atins-o în urmă cu 6 ani:
„În 2004, la Bucureşti, după absolvirea facultăţii, am avut o expoziţie personală. Întâmplător, mi-a văzut lucrările un galerist din Bruxelles şi alături de alţi şase tineri români plasticieni m-a invitat să vin în Belgia. Am primit un soi de rezidenţă artistică. Mi se asigura cazarea şi masa, atelier şi materiale pentru lucru”.
„Tot în această perioadă am fost şi într-un tur artistic în majoritatea muzeelor importante din Europa, în Franţa, Austria, Olanda şi Belgia. După ce s-a terminat această perioadă, am simţit nevoia să mai rămân, să acumulez cunoştinţe şi m-am înscris la masterat”, îşi aduce aminte tânăra plasticiană născută la Galaţi.
„Se investeşte foarte mult în cultură”
De ce a rămas şi după terminarea studiilor în Belgia, la Bruxelles? Pentru că aceasta este o ţară în care se investeşte şi se pune foarte mare preţ pe cultură:
„De mici, copiii sunt crescuţi în acest spirit, de a respecta arta şi cultura. Am rămas şocată în primele vizite pe la muzee, când găseam grupe de copilaşi de grădiniţă, de numai 4-5 ani care se uitau la tablouri care şi mie mi se păreau greu de înţeles. Apoi am văzut că nu era un accident. Aici copiii sunt duşi permanent la muzee şi sunt obişnuiţi de mici să respecte arta”.
„Chiar am avut posibilitatea ca imediat după finalizarea masteratului să fiu profesoară pentru nişte elevi care împreună cu mine au executat desenele murale care au decorat faţada unei clădiri. Am fost implicaţi 12 artişti plastici, fiecare cu grupul lui de copii, şi primeam 150 de euro pe zi pentru această muncă”.
Oana mai povesteşte că, deşi era o pictoriţă venită din altă ţară, timp de trei ani de zile, a avut atelierul ei în Bruxelles, pentru care plătea o chirie modică, de 10 euro pe lună:
„Aici statul recuperează clădirile vechi şi decât să le ţină degeaba le închiriază pe mai nimic tinerilor artişti, până când le găseşte o altă întrebuinţare mai bună în folosul comunităţii”, ne lămureşte gălăţeanca noastră.
„Acum ajut alţi pictori emigranţi”
Recunoaşte că după terminarea masterului a trecut printr-o perioadă ceva mai dificilă, până când a reuşit să se angajeze. E adevărat că mai vinde tablouri la galerii din Milano şi Gent, dar nu era suficient ca să poată trăi din asta.
A fost nevoită ca în timp record, pe lângă limba franceză pe care o ştia, să înveţe şi flamanda, pentru că altfel nu şi-ar fi găsit de muncă. În final, a fost angajată de o organizaţie care se ocupă să-i ajute pe artiştii emigranţi să se adapteze la viaţa de aici.
„Organizaţia le oferă materiale pentru lucru, consiliere, îi ajută să-şi găsească o locuinţă mai accesibilă, să-şi organizeze expoziţii, oferindu-se inclusiv să le tipărească şi cataloagele. După cum se vede, noi nu ştim cum să ne gonim propriii artişti în alte ţări, în timp ce belgienii nu ştiu cum să facă să-i mai ajute un pic”, mai spune Oana.
Recunoaşte că nu s-ar mai întoarce în ţară, deşi îi este dor de părinţi şi de locurile unde s-a născut şi a crescut. Câştigă acum 1.400 de euro pe lună, din care doar 400 se duc pe cheltuielile casei (chirie şi utilităţi):
„M-am maturizat foarte mult de când sunt aici, am devenit mai eficientă şi am fost obligată cumva să-mi planific în amănunt viitorul. Nici nu-mi trece prin cap să mă întorc. Mi se pare jignitor să fii obligat să trăieşti cu numai 150 de euro pe lună!” Iar alte cuvinte sunt de prisos…
