În anul 1983, în decembrie, într-una din zilele de după moartea lui Nichita Stănescu, la Galați se înființa un cenaclu, botezat după ultima carte antumă a poetului. În diversele discuții purtate de-a lungul timpului au existat tot felul de variante legate de momentul și locul înființării, despre întemeietori. Celebrând aniversarea celor 40 de ani, cu mai multe evenimente, în parteneriat cu Biblioteca Județeană "V.A. Urechia" Galați, instituție patronată de Consiliul Județean Galați, și cotidianul "Viața liberă", în ziua de 15 decembrie, în cadrul podcastului "SPOT ON la Viața liberă - Galațiul sub reflector", au fost invitaţi mai mulți membri ai cenaclului, printre care și doi "descălecători", pentru a lămuri odată pentru totdeauna tainele "genezei", principiile care au stat la baza longevității grupării literare, planurile de viitor. Au participat la discuții Ion Zimbru, Gelu Ciorici-Șipote, Stela Iorga, Ion Avram, coordonatorul din ultimii 15-20 de ani, și Gabriel Gherbăluță, moderator fiind scriitorul, bibliotecarul și criticul de întâmpinare Adi-George Secară.
A.G. Secară: Astăzi vom avea sub… reflector cea mai liberă instituție a Galațiului, Cenaclul "Noduri și Semne", "cea mai liberă" chiar dacă acum suntem la… "Viața liberă"! O instituție care împlinește zilele acestea 40 de ani! Vom limpezi mai întâi adevărul despre întemeiere: chiar s-a întâmplat într-o bucătărie?
Gelu Ciorici-Șipote: Da, într-o bucătărie… se întâmplă toate! De fapt, Bucătăria este Spațiul nostru cu adevărat „liber”! De pildă, la mine acasă, la intrarea în bucătărie, am o fotografie cu Nichita Stănescu cu brațele deschise, era să spun cu aripile, pe care scrie „Fumatul pornit!” Și de aceea bucătăriile sunt libere, din toate punctele de vedere! Și la mine, și la Ion Zimbru, și la Ionică Avram și la toți ceilalți, în ale căror bucătării am mai fost cu cenaclul…
A.G.S.: De altfel, se și spune că prietenii ajung întotdeauna să discute în bucătărie, deoarece este cel mai cald loc, și la propriu, și la figurat…
G.C.Ș.: Este intimitatea firească, fără rezerve…
A.G.S.: Așadar, cenaclul, fără doar și poate, s-a întemeiat într-o bucătărie…
G.C.Ș.: Da, cred că într-o bucătărie comună, cea a mea și a lui Ion Zimbru… Ca să împăcăm lucrurile din start…
A.G.S.: Dar este… discutabil… Cum să fie o bucătărie a două persoane diferite în același timp… Parcă este ceva mistic aici…
G.C.Ș.: La mine în bucătărie era foarte îngust, nu se puteau desface aripile… La Ion era mai mult pătrat, dar încăpeam…
Ion Avram: Pe vremea aceea, cei patru copii ai lui Ion Zimbru erau mici și, la cele două camere ale lui, spațiul fiind mic pentru toți cei care existau, noi ne refugiam la Zimbru în bucătărie și discutam despre poezie (cu o sticlă și pahare), despre poeți, despre literatură în general și probabil de aceea s-a ajuns ca înființarea cenaclului să se întâmple, și după legendă, și după adevărul rostit de Zimbru și Gelu, într-o bucătărie…
Ion Zimbru: Dar să vă spun eu cum este cu această… Bucătărie! Gelu spunea că la el în bucătărie nu încăpeai… Spun eu că la el bucătăria avea lungimea pe lățime și lățimea pe lungime, și de aceea nu se putea… zbura… Noi ne întâlneam și făceam lecturi non-stop din tot ce se găsea pe vremea aceea… Luam toate cărțile pe sub mână, da, de la Librăria Centrală, Eminescu, unde aveam o cunoștință (A.G.S.: Și se mai dădea și peste mână!), da, și sub mână, și peste mână, luam oricum, cărțile mari ajungeau mai întâi pe la cei analfabeți, care nu citeau, cam cum se întâmplă și acum… Citeam Nichita Stănescu cu nemiluita și nu numai la mine în bucătărie, ci peste tot! La mine s-a întâmplat ca să ne întâlnim după ce am aflat că a murit Nichita… Eram cu Gelu la „Distrugătorul”, celebrul local gălățean… Aflasem prin telefon, de la Geta Langa… Nu ne venea să credem că a murit Nichita! Atunci, hodoronc-tronc, am luat hotărârea să înființăm un cenaclu care să se numească după numele ultimei cărți antume…
A.G.S.: Stela Iorga, din ceea ce am discutat până acum, rezultă că ”Noduri și Semne” ar fi doar o treabă a bărbaților! Ce știi despre partea feminină a sa?
Stela Iorga: Eu am venit ceva mai târziu și țin minte că prima imagine pe care am avut-o (acum, dacă este istorie, e istorie!)... Băieții erau cu chef, se contraziceau, se încrucișau replicile, zic, Măiculiță, dar ce aprigi sunt oamenii ăștia! Eu eram mai retrasă, sunt de fapt și acum, mai exigentă… Totuși, ulterior, m-am alăturat lor, cu intermitențe, fiind ușor asimilată… A fost spre marea mea bucurie, de persoană care nu și-a prostituat condeiul sub comunism, colegii m-au adoptat repede, cu tot cu scriitură… Au zis: ”Băi, e bună! Bună, o publicăm!” Mi s-au înmuiat picioarele efectiv și… zic: e bine! Pe vremea aceea mai era secretar de redacție și domnul Iulian Grigoriu, care e, așa, o Înălțime de Persoană, eu fiind ceva mai scunduță, și îmi luase foile pe care cu mare emoție i le prezentasem și se uita prin ochelari, când peste ochelari, eu ba muream, ba înviam, cu toată replica lui Gelu („E bună!”), îmi zic, haide că mă dă afară de aici, că mulți îmi ziseseră că „asta nu e poezie! Zi ceva cu tractoare, cu partid, cu nu știu ce…!” (și eu, în mintea mea)... Ia mai duceți-vă în Doamne iartă-mă, nu mai scriu nimic! Revenind la I. Grigoriu, zice: „Da, da, domnule, merge, merge ceva pe aici!”, iar mi s-au înmuiat picioarele și m-am văzut publicată prima oară la Galați, la „Noduri și Semne”. A fost o apariție care a coincis oarecum, în timp, cu debutul meu la „Mașina de scris” a lui Alex. Ștefănescu. Spre disperarea părinților mei care nu au înțeles niciodată, sărăcuții, Dumnezeu să-i odihnească pe unde or fi, cam ce se întâmplă cu persoana mea… Amândoi stăteau, și acum îmi aduc aminte, cu publicația în mâini, și tata, care era mai flegmatic și mai articulat în univers, nu așa, năpustit, ca mine, întreabă: ”Și lumea asta înțelege ce scrii tu pe-aici?”... Cu toate că debutul a fost relativ iute, am reușit să mă adun, să pritocesc o carte la Festivalul „Porni Luceafărul…” din Botoșani.. Cât despre celelalte colege, poeta mea preferată, îmi vine în minte acum, ar fi Nicoleta Onofrei… Dar și Sabina Penciu, Cristina Dobreanu, care (cu ironie), în tinerețea ei, comitea poezii foarte bune… (participanții își aduc aminte de Adina Dabija, Alina Durbacă, Anca Șerban Gaiu, Lăcrămioara Daniela Donose, Anca Boldea, Simona Toma, Luminița Mihai, Tatiana Nona Ciofu, Daniela Crăiță, Monica Hamilton, fostă Harhas, Maria Timuc…
A.G.S.: Dar să revenim la 14 decembrie 2023… Ningea sau nu ningea?
G.C.Ș.: Pfuu! Ningea încât troița făcută de maramureșeni (nu mai mergeau nici trenuri, nici… nimic), pornită din Maramureș pe 13, când a murit Nichita, a ajuns, trecând din localitate în localitate cu ce s-a putut (sănii, cai), a ajuns pe 14 la Bellu, totuși, în pofida vremii potrivnice, printr-un miracol… A fost cutremurător… Pe 13, la ora 2,00 dimineața, Nichita a murit… Imediat, maramureșenii i-au făcut troița… S-a aflat ca fulgerul…
Eu și cu Ion Zimbru, care eram atunci foarte apropiați, tot încercam să aflăm când va fi înmormântat. Voiam să mergem acolo! Tot dădeam telefoane de pe la cabine, am consumat toate fisele de trei lei (interurbanele mergeau doar cu astfel de fise), sunând în București, pe la prieteni: Aureliu Goci, criticul literar, Mihail Gălățanu, cine mai era dintre ai noștri prin București sau în alte localități… Nimic, nu am reușit să aflăm nimic… Până la urmă, a venit un troleu, am ajuns în centru, nu mai aveam fise, am început să dăm telefoane de la Poșta centrală, de la cabine, comenzi interurbane, la Alexandru Condeescu, de la Muzeul Literaturii Române… Nimeni nu știa nimic… Până la urmă, o centralistă mai isteață, de Capitală, ne-a întrebat: ”Domnilor, dar până la urmă ce vreți să aflați?” Doamnă, vrem să știm când îl înmormântează pe Nichita Stănescu! Acea doamnă ne-a scos din ceață: ”Astăzi a fost înmormântat Nichita Stănescu! L-au îngropat rapid deoarece popularitatea lui ar fi adunat mulțimea”…
Ce ne rămânea de făcut? Noi, după cum spuneam, locuiam „aproape de Galați”, adică în Micro 20 și, prin Valea Țiglinei, pe la Inelul de rocadă de acum, era un nene cu Dacia, încerca să urce dealul, pe gheață, ne-a rugat să-l împingem și noi l-am ajutat în speranța că ne va lua și pe noi… dar când a demarat, nici nu s-a mai uitat la noi! Partea bună a fost că am găsit… un arici! pe care ne-am chinuit să-l traversăm strada Brăilei și să-l aruncăm peste gardul Spitalului…
A.G.S.: Putem propune așadar să avem ca mascotă a cenaclului un arici!
G.C.Ș.: Da, un arici! Era un cenaclu pe care noi îl numeam atunci al Tineretului, din care ne desprinsesem câțiva tineri mai nonconformiști, Mihail Gălățanu, Petre Barbu, Cristi Pavel, și cine mai era de la „Ștefan Petică” al Casei de Cultură a Sindicatelor… I-am spus lui Corneliu Antoniu să ne fie președinte și am tot umblat așa prin diverse locuri, catacombe, subsoluri…
A.G.S.: O primă concluzie ar fi aceea că istoria cenaclului ar avea și ea cronologie care ar începe „înainte de…” și care ar continua cu „după”... moartea lui Nichita…
G.C.Ș.: Deja trăiam în teroare atunci… Cred că am predat atunci cea mai tare lecție de democrație. Realmente, acest cenaclu nu a avut vreodată vreun șef, vreun președinte. S-a încercat… A fost o libertate deplină, libertatea de a trage cu pușca, cu poezia…
I.A.: În general, cel care venea la cenaclu o dată, a doua oară și citea, și mai și venea din când în când, se înscria automat pe lista membrilor… Unii nu mai veneau deoarece discuțiile erau foarte dure, era stilul atelier de creație: textul era atacat din toate direcțiile și era disecat până când ori nu mai rămânea nimic din el ori…
I.Z.: Nu se lăuda nimeni, domnule… Nu se lăudau…
I.A.: Criticile erau dure, dar erau aplicate pe text și justificate. Dimitrie Lupu, Miti, când lua un text (era o voce analitică extraordinară!), îl punea imediat la locul lui, îl încadra undeva, într-un sistem literar… existent, post-existent, pre-existent… A fi sinceri și a nu menaja autorul cred că au fost bazele principiale ale cenaclului. Nu conta dacă ești mai timid, mai supărăcios, mai înalt, mai scund, mai frumos, mai urât, mă rog… Revenind la membri, am aici o listă, sunt 86 de membri trecuți, care poate fi completată, pe care o vom publica pe blogul cenaclului… Rugăm pe toți cei interesați să ne ajute… Unii nu mai sunt, au plecat la Cel de Sus: Simon Ajarescu, Corneliu Antoniu, Victor Cilincă, Panait Căpățînă, Eugen Neculiță, Dimitrie Lupu, Viorel Ștefănescu, Iulian Mardar, cel care, în timpul pandemiei, a fost salvatorul cenaclului…
La început scriam poezie, dar nu le aveam bătute la mașină, le memoram… Și m-au prins la o terasă, la „Om bogat, om sărac”, întemeietorii cenaclului, la o bere… Și m-au pus să recit din compozițiile mele, m-au ridicat în slăvi, m-au lăudat și, bineînțeles, m-au invitat la cenaclu, că „ești extraordinar”! Și am ajuns la cenaclu, era încă Cenaclul Tineretului, nu intrase pe „Noduri și Semne”, își avea sediul la Casa Roșie… Am recitat poemele de la terasă, dar și altele, și apoi am plecat plângând de acolo pentru că m-au făcut praf, inclusiv Gelu Ciorici și Ion Zimbru, care m-au lăudat cu o zi înainte. M-au desființat ca scriitor. (...) După aceea, după ce am trecut prin anumite probleme, mai dramatice, și sufletești, și sociale… Am trecut pe proză! Am trecut pe proză pas cu pas, așa, și am descoperit că marea poezie poate să existe, de fapt, cu foarte mare succes, șezându-i foarte bine, în forma de proză…
G.C.Ș.: În anul 1996 au debutat la editura „Noduri și Semne” Ion Avram cu „Așteaptă-ne, Lazăre!”, Ion Zimbru cu „Vesel pe fond nervos” și eu, cu „Carte de muncă”... Conducerea „Vieții libere” de atunci, în frunte cu Radu Macovei, Dumnezeu să-l ierte! (era un Lord al culturii!), a fost atât de impresionată, încât a premiat atunci, cu sume consistente...
I.A.: Și la lansarea cărților au participat Ion Rațiu, episcopul…
G.C.Ș.: Evenimentul a avut loc la Muzeul de Istorie de pe Domnească, sala arhiplină, coada la autografe a fost din stradă până la etaj…
I.Z.: La noi s-a aplicat formula de la „Junimea”: intră cine vrea, rămâne cine poate… Și eu am fost făcut praf de Teo Parapiru, de Tatu Tudose, de o grămadă de oameni… Eu participam la cenacluri din 1967, aveam ceva experiență… Bineînțeles că m-am adunat, cum se adună praful, mi-am văzut de treabă, i-am ascultat sfaturile, recunosc, lui Parapiru, am citit cărțile pe care mi le-a recomandat, este drept că am avut și mentorii mei din Iași, Ioanid Romanescu și Cezar Ivănescu…
A.G.S.: La urma urmelor, toți cei care vor fi preocupați de o istorie a literaturii gălățene sau a scriitorilor gălățeni nu vor putea neglija cenaclul „Noduri și Semne”. Probabil numeri pe degetele de la o mână scriitorii importanți din spațiul nostru cultural care nu au trecut, măcar o dată, pe la „Noduri și Semne”... Cum se vede viitorul cenaclului?
S.I.: Este o realitate crâncenă! Cam de cinci ani încoace, au început să vină din ce în ce mai rar tineri… Desigur, nu uităm și pandemia! Nu trebuie să ne temem, și eu am „luat-o” de la Cenaclul „Noduri și Semne”: Dimitrie Lupu m-a făcut ca pe vinete, Zimbru și Ciorici m-au făcut terci…
I.Z.: Nu eram eu, era o clonă…
S.I.: Reluând ideea, vin la cenaclu pentru că este un exercițiu de smerenie. Față de colegul tău, care poate veni cu o altă perspectivă asupra lucrului scris de tine, o perspectivă care te îmbogățește. Da, vin din smerenie și dintr-o bucurie anume… Când vine cineva cu un text bun, mă bucur tare de tot. Nu sunt invidioasă, nu sunt geloasă: este bucurie pură!
Gabriel Gherbăluță: La „Noduri și Semne” am venit pentru că mi se făcuse dor de o atmosferă de cenaclu. La primele ședințe la care am venit, unde nu am citit eu, am fost blocat: se tăia în carne vie, săreau stropi de sânge pe pereți…
I.Z.: În ceea ce privește viitorul, suntem autodidacți, dacă suntem autodidacți, avem TOT viitorul! Nu suntem autodidacți, nu facem nicio brânză!
G.C.Ș.: Elev pentru totdeauna! Elev mereu!
I.Z.: Dar dacă este să termin într-o notă optimistă, mi-aduc aminte de Nichita, când a luat cununa de aur de la Struga: a fost întrebat de o televiziune, două, treizeci, câte ori fi fost, ce este Poezia! Și a răspuns că Poezia este singurul lucru nejefuit din univers!
G.C.Ș.: Eu cred în tinerii Galațiului și sunt câteva nume de urmărit…
A.G.S.: Mulțumim mult, cărțile bune fie cu voi! Mulțumim și "Vieții libere" pentru găzduirea din ultimii ani, atât fizic, cât și în cadrul rubricii din ziar, unde apare mereu cronica de cenaclu! Vă așteptăm în fiecare vineri, la ora 18.00, la sediul „Vieții libere”, pe strada Domnească nr. 68.
NOTĂ: Emisiunea ”SPOT ON la Viața liberă – Galațiul sub reflector” este un produs ”Viața liberă”. Înregistrarea integrală a acestui interviu poate fi urmărită pe canalul YouTube al ziarului.
